Este ora 10. Pe toate străzile apropiate de strada noastră sunt doar mașini de poliție și jandarmerie care au blocat tot. Au coborât din mașini și dube și au venit în număr foarte mare peste noi, împreună cu evacuatorul și avocatul. Aceștia ne întocmeau evacuările.

Nu ne-au lăsat să mai intrăm în case și au început să ne agreseze: să împingă copiii, sa bată femei și băbați, obligându-ne să ieșim. Mai mulți dintre noi ne-am urcat pe acoperișul unei case mai înalte pentru a protesta și a ne spune durerea. În timp ce noi strigam pe casă, mulți își strângeau ce apucau de prin casă, pentru a le scoate în stradă. Încearcau să-și recupereze din bunurile materiale.

It’s 10 o’clock now. All the nearby streets are blocked by cars belonging to the local police and Gendarmerie. They got out of their cars and vans and they came to get us, so many of them, together with a bailiff and a lawyer who were taking care of the paperwork for getting us evicted.

They wouldn’t let us go back into our homes and they started to bully us: pushing the children, hitting the men and women, forcing us to come out. Some of us climbed on the roof of a taller building to protest and shout our pain. While we were doing that, other people were inside trying to gather and salvage as many of their goods as possible.

Într-un târziu, când nimeni nu ne-a mai dat atenție, ne-am dat jos și am mers în stradă. Acolo, fiecare familie s-a instalat pe trotuar de parcă eram niște mașini și fiecare dintre noi aveam locul nostru de parcare. Această zi a trecut cumplit de greu. Seara ne-am pus câteva cartoane pe jos și peste ele niște pături pentru a putea dormi.

Nimeni nu putea dormi. Se auzeau voci, voci ale unor oameni care până acum au dormit în case, iar acum sunt obligați să doarmă afară . Acești oameni se întrebau unii pe alții dacă sunt bine. Între ei s-a format o comunitate foarte strânsă.

After a while, when no one was paying attention to us anymore, we came down and went on the street. Every family took a spot on the sidewalk like cars on parking spaces. This day passed unbearably slow. In the evening we improvised some beds on the sidewalk using cardboard and blankets.

No one could sleep. We heard voices, the voices of people who up until now slept in their homes and were now forced to sleep outside. They were asking each other if they’re alright. They formed a very tight community.

Este 16 septembrie și oamenii arată ca după un cutremur sau un dezastru mai mare. Nici nu s-a luminat bine, că au apărut din nou jandarmii și poliția locală, tot în număr mare. Ne spun că trebuie să plecăm și să eliberăm trotuarul, să ne luăm hainele că ne ajută ei cu mașinile de la Rosal. Să ne ducă lucrurile la loc sigur. Nimeni nu a vrut să plece și atunci a început haosul. Au dat ordin să ne ia lucrurile cu forța și să le ducă în unul dintre adăposturile celor de la Rosal. Ne-au spus că în timp de 15 zile le putem revendica, dar după aceste zile, nimeni nu a știut să ne spună ce se va întâmpla cu ele. Acest lucru a făcut ca oamenii să se opună și să-și apere drepturile. Jandarmii, la ordinal șefului lor, au început să lovească atât copii, cât și femei și bărbați. Una dintre persoanele lovite a fost un bărbat cu cancer la gât (are montat un “buton” la găt).

Toată lumea s-a alarmat, iar jandarmii s-au speriat de reacția noastră. Noi ne făceam griji pentru acest bărbat care a fost lovit, trântit jos și căruia i-a sărit acest dispozitiv. Vocea lui era acum o voce stinsă, pentru că deja nu mai putea vorbi. Poliția locală se uita și ne spunea nouă să sunăm la 112 și să cerem ajutor pentru că ei nu pot face nimic.

It’s the 16th of September and the people look like they’ve been through an earthquake or some other big calamity. It’s barely sunrise and the Gendarmerie and local police are here again, as many as the day before. They keep telling us we must leave and free the sidewalk and that they will help us transport our belongings using vehicles from Rosal [1]. To take them to a safe place, they said. No one wanted to leave and that was the beginning of mayhem. They ordered their people to take our belongings by force and take them to one of the Rosal storages. They told us we can claim them back in the next 15 days but they wouldn’t tell us what will happen to our things after this time. This caused the people to fight and claim their rights. The bobbies, following their boss’s orders, started hitting the children, as well as the women and men. One of the people they hit was a man suffering from throat cancer (he has a “button” mounted on his throat) [2].

Everyone was alarmed and the bobbies were frightened by our reaction. We were worried about this man who had been hit, slammed to the ground and whose medical device was broken. The local police was watching and asking us to call 112 and ask for help because there’s nothing they can do.

La Pro TV Andreea Esca ne-a făcut “țigani”. A spus despre noi că nu avem acte, nu avem școli și că nu muncim nicăieri, dar se înșeală. Noi avem și școli, și acte și nimeni nu ne-a lăsat să stăm acolo din milă, ci pentru că am avut niște acte. Sunt oameni care s-au născut, au crescut și au trait în Vulutilor, 50. Acești oameni au acum 50, 60 de ani. Așa că nimeni nu poate fi ținut într-o casă de milă atâția ani.

Andreea Esca from Pro TV called us “gypsies”. She said that we have no ID papers, no education and that we don’t work, but she’s wrong. We went to school, we have ID and nobody let us live there because they took pity on us but because we had all the required documents. There are people who were born and raised here, who spent their entire life on Vulturilor 50. These people are now 50 or 60 years old. Nobody would let someone live somewhere so long out of pity.