Cu multă bucurie îți împărtășim vestea publicării cărții Jurnal din Vulturilor 50. Povestea unei lupte pentru dreptate locativă de Nicoleta Vișan și Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire!

Pe 15 septembrie 2014 are loc evacuarea celor aproximativ o sută cincizeci de locatari de la Vulturilor 50 din centrul Bucureștiului. Ca mai toate operațiunile de evacuare cauzate de retrocedări, și aceasta a fost întâmpinată cu rezistență din partea comunității. În aceeași zi, comunitatea hotărăște crearea unei tabere în stradă ca formă de protest în fața injustiției la care a fost supusă. Acea hotărâre colectivă marchează începutul unei lupte ce va schimba peisajul activist bucureștean, contribuind la consolidarea mișcării radicale de justiție locativă.

Jurnal din Vulturilor 50 este povestea acestei lupte spuse de una din protagoniste, Nicoleta Vișan, lidera informală a comunității Vulturilor 50 și membră a Frontului Comun pentru Dreptul la Locuire.

Acest proiect este realizat de Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire și sprijinit financiar de Fundația Antipode prin bursa Scholar-Activist Project.
http://frontulcomun.ro/
https://antipodeonline.org/201718-recipients/sapa-1718-lancione/

În prim-planul acestui volum stă povestea Nicoletei Vișan despre desfășurarea taberei de protest și a felului în care s-a coagulat lupta noastră mai departe. Povestea ei este și povestea colegelor și colegilor ei de la FCDL, a tovarășelor și tovarășilor care au susținut-o în lupta ei de-a lungul anilor și pe care i-a învățat și inspirat cum să faci activism pe bune. Experiența autoarei, în același timp în care rămâne a ei, devine și a noastră, a FCDL și a mișcării locale mai largi pentru justiție locativă radicală. Desfășurându-se pe parcursul a aproape trei ani, experiențele adunate în Jurnal au stat la baza multor altor evenimente, acțiuni și tactici adoptate de FCDL și de alte persoane sau grupuri implicate în mișcarea pentru locuire. Prin munca editorială a Carolinei Vozian, aceste experiențe sunt (re)narate ca povestea luptei Nicoletei Vișan, a comunității din Vulturilor 50 și a noastră, a tuturor persoanelor implicate în mișcarea pentru justiție locativă.

A doua parte a acestui volum, Mai mult decât o mărturie: lupta din Vulturilor 50 în contextul mișcării pentru locuire și a perspectivei critice asupra retrocedărilor este un text menit să contextualizeze lupta din Vulturilor 50 în mai larga mișcare pentru dreptate locativă și să articuleze, pornind mai ales de la experiența acestei lupte, o analiză critică în privința retrocedărilor din România și dintr-un context mai larg, est-european. Scris de Veda Popovici și editat de FCDL, textul reprezintă o viziune colectivă atât asupra luptei comunității Vulturilor 50 cât și asupra muncii membrelor și membrilor FCDL împotriva injustiției locative.

A treia parte a acestui volum – Ghidul Luptei Împotriva Evacuărilor – este un document practic, menit să ofere sfaturi și idei concrete pentru persoanele ce vor să se opună evacuărilor. Scris de Ioana Vlad cu sprijinul juridic al avocatului Bogdan Timofti și editat de FCDL, Ghidul este împărțit în trei secțiuni și se adresează persoanelor ce se află în pragul unei evacuări, persoanelor ce vor să sprijine pe alții ce trec printr-o evacuare și persoanelor ce lucrează la o reprezentare mediatică a unei evacuări.

La finalul volumului găsești un eseu fotografic menit să redea vizual o mică parte dintr-o experiență colectivă lungă și complexă. Realizat de Michele Lancione în strânsă comunicare cu comunitatea, eseul ilustrează și o metodă ce face parte din strategia mai largă a luptei din Vulturilor 50: auto-reprezentarea mediatică.

Încadrat în mai largul spectru de activități al Frontului Comun pentru Dreptul la Locuire, acest proiect este o unealtă de informare, mobilizare și organizare pentru oricine vrea să ia parte activă la lupta împotriva evacuărilor. Dincolo de a fi pur și simplu relatarea unei povești, Jurnal din Vulturilor 50 este menit să contribuie la – și chiar să stârnească – un proces de politizare: sperăm că după ce citești această carte să te avem alături. Pe lângă acest volum, proiectul FCDL mai amplu How the Roma are fighting back mai include: pagina online conținând informații suplimentare despre fenomenul retrocedărilor, despre poziția luptei din Vulturilor 50 în mai larga mișcare locală și internațională pentru dreptate locativă și o serie de ateliere desfășurate în 2019 în diverse comunități afectate de evacuări. În cadrul acestor ateliere, volumul de față este folosit ca un instrument de creare a solidarității și de educare cu privire la ce se poate face în contextul unei potențiale sau deja întâmplate evacuări.

Echipa proiectului – Nicoleta Vișan, Carolina Vozian, Michele Lancione, Ioana Florea, Ioana Vlad, Erin McElroy, Veda Popovici – dedică acest volum tuturor celor care au făcut Vulturilor 50 ce este astăzi: un simbol al unei lupte radicale și neînfricate, purtată de un grup solidar de persoane ce s-au întâlnit în afara spațiilor și practicilor activismului profesionist. Dintre aceste persoane dorim să le menționăm în special pe: Cristina Oprea, Marian Ursan, Irina Zamfirescu, Ana Mohr, Marian Mandache, Vasile Gâlbea, Florina Presadă, Dana Vlăsceanu, Roxana Marin, Stela Chiorea, Dragoș Iancu. În plus, acest volum este îndatorat și celorlalte persoane membre FCDL actuale sau din trecut fără de care forța și eficiența luptei Vulturilor 50 nu ar fi fost aceeași: Ioana Bălănescu, Gabriela P., Victor Vozian, Alex Horghidan, Cristina Eremia, Andrei Șerban, Nuți Marinescu, Cornelia Ioniță, Gabriela Dumitru, Elena Radu, Mădălina Brândușe, Laura Sandu, Dan Cârjan, Mișa Dumitriu, David Schwartz, Roland Ibold.

Te invităm pe 16 octombrie, ora 19 la lansarea din București de la Muzeul Literaturii (Nicolae Crețulescu 8, pe lângă Ateneu).  Info: https://www.facebook.com/events/770866283370561/

After more than three years of plotting, planning, working and sharing our collective book on the fight for the right to housing and the city in Romania is finally available. This is a Common Front for the Right to Housing (FCDL) project supported by the Antipode Foundation (info on the project, here: https://antipodeonline.org/201718-recipients/sapa-1718-lancione/).

The book is titled “Jurnal din Vulturilor 50: Povestea unei lupte pentru dreptate locative”, which means “Diary of Vulturilor: The story of a fight for housing justice”. The core of the book consist of a diary written by Nicoleta Visan, a member of the community of Vulturilor 50 in Bucharest. This was a community of about 150 people, who were evicted in 2014 from their homes but decided to dwell on the street for two years to fight for their right to housing and the city.

Nicoleta began to work on her diary in 2014. Together we produced the first blog of the community (this website, www.jurnaldinvulturilor50.org), which then evolved into our freely available political documentary around housing restitution and housing struggles in Bucharest (www.ainceputploaia.com).

In 2018 we were awarded the Scholar-Activist Antipode Award and with that support we were able to renew our commitment to a collective, grassroot and politically meaningful way of narrating housing struggles. We decided therefore to produce this book as a testament of that fight, but also as a document that can inspire others to move, organise and resist racialised and neoliberal forms of displacement. The book is composed of four parts: there is Nico’s diary (edited by Carolina Vozian), a text contextualizing the history of restitution and housing privatisation in Romania (by Veda Popovici and FCLD), a guide for communities that are likely to face evictions, but also for journalist that are writing about evictions (by Ioana Vlad) and final photographic essay about the Vulturilor eviction and resistance camp (by Michele Lancione). The whole project was complemented by the help of Ioana Florea and Erin Mc El Roy (who is curating the on-line maps that we will launch soon), and many other too! It is published by a joint effort from HECATE and IDEA publishing houses. A translation into English is also on the way and we’ll see light in 2020.

We are very proud of this project, because it shows how it is possible to work meaningfully with communities affected by evictions, without ‘extracting’ knowledge but by co-producing it in a collective form that trespass the remit of the neoliberal academia we live in. This is a wonderful, timely and so important book, coming from a Roma woman and a group of feminist activists that have fought hard to bring it to the fore. If you are in Romania, enjoy the launches (see the poster below). Otherwise, just stay tuned for the English version.

You will be able to buy it in any major Romanian bookstore in a few weeks time; on the IDEA website (http://www.idea.ro/editura/) and also you can come to the launches — just follow Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire for the events (Bucharest: https://www.facebook.com/events/770866283370561/)

Ultima oara cand v-am scris eram foarte suparata pentru ca urma sa fim demolati cu baraci cu tot. Cautam soluti peste tot. Am inceput sa sun si sa cer ajutor la toti oamenii pe care ii cunosc si sa cer soluti . Eram dezamagita si speriata pentru ca ma uitam la oamenii si copiii din tabara si vedeam ca asteptau sa fac ceva, sa le spun ceva.. Apoi, Dumnezeu..

Cu mila Lui, ne-a ajutat prin ONG-urile care ne sprijina. Au reusit sa vorbeasca cu primarul interimar Stefanel. In urma intalnirii, acesta a anulat, cel putin pentru moment, aruncarea noastra chiar si din strada (Dumnezeu stie unde!). Am reusit chiar sa programam o intalnire cu Primarul. Doar ca s-a intamplat sa fie un incendiu si a trebuit sa mearga acolo. Dar am reusit sa intram in primarie si sa stam de vorba cu Seful de Cabinet ce parea destul de prietenos. Un om care ne-a ascultat problemele si care era uimit de situatia noastra. Ne tot intreba de ce nici un consilier din PMB nu stie despre acest caz in detaliu. Ne-a spus ca undeva s-a rupt firul, insa ne-a promis ca va vorbi cu primarul si va stabili si o intalnire cu Carmen Ivanoiu si evacuatii din Vulturilor.

The last time I wrote here we were desperate about being evicted from the streets too. We were looking for solution everywhere. I started to give phone calls to everybody I knew and to beg for a solution for the camp. I was really disappointed and scared because people were waiting a solution from me. I watched the people, the children from the camp how they hoped for me to come with yet another salvation. And than..God..

With His mercy, he helped us through the NGOs that support us. They succeeded in talking and obtaining an audience with the new mayor, Stefanel. As a consequence, he postponed, at least for the moment, our eviction from the street. We even succeeded in obtaining a meeting with him, but unfortunately something came in and he didn’t make it. But we talked with the head of his cabinet, a person who seemed really warm and friendly. He was a person who listened to us carefully and who showed mercy for our situation. He kept on wondering why the local councilors don’t know in details our case. He told us that somewhere the communication just did not flow and that he will establish a meeting with Carmen Ivanoiu and the representatives of the Vulturilor.

Asta ca sa vada unde este problema si de ce nu s-a rezolvat acest caz pana acum. Insa aceasta intalnire nu a mai avut loc pentru ca dl. Stefanel nu mai este primar. Dar a reusit sa poarte o discutie cu Carmen Ivanoiu si pe aceasta cale noi, evacuatii, le multumim. Caci pentru prima data am dat peste niste oameni cu un caracter bun si care chiar ne-au ajutat. Acum trebui sa o luam de la cap si sa incercam sa stam de vorba cu cel care a fost pus in locul lui Stefanel. Toti acesti primari care vin si pleaca zadarnicesc eforturile noastre. Inteleg ca este vorba despre politica, insa inainte de a fi politicieni, oamenii acestia trebuie sa reprezinte cetatenii. Speram tare ca noul primar va avea rabdarea si intelepciunea sa ne vada cat de amarati suntem si cata nevoie avem de ajutor. Desi ma indoiesc, eu sper din toata inima ca si acesta sa fie gata sa ajute oameni.

Nota: De la redactarea acestui text si pana la publicarea lui, am reusit sa ne intalnim cu noul primar. Despre aceasta intrevedere, intr-o alta postare.

But this meeting never took place. Stefanel is no longer the mayor of Bucharest. But he did what he promised – he discussed with Carmen Ivanoiu. We found out about this and now we, the people from Vulturilor, would like to thank him. It is for the first time that we met good people, willingly to help us among the administration. Now we have to start all over again and to try to find a way to talk with the new mayor. All these people that come and go make it really difficult for us to solve our problem. I understand that it is politics, but before being politicians, these people have to help their citizens. I strongly hope that the new mayor will have de wisdom to see how helpless we are. Although it is very difficult for me to hope, I still have to trust the new mayor.

Note: Since the writing of this text and its publishing here, we managed to meet the new mayor. But about this in another post.

Oooof, Doamne câtă suferință. Ne pare nespus de rău, condoleanțe tuturor ce sunt acum în suferință. Dumnezeu să vă dea putere să treceți peste aceste momente de durere. Iar pentru cei ce sunt prin spitale, ne rugăm să-i salveze și să-i vindece bunul Dumnezeu.

Cât despre noi, ce pot să vă spun? Ne-am pus speranța ca poate se va face o minune și vom intra anul acesta în case pana de sărbători, dar ghinionul se ține lanț de noi. Nu doar că n-am primit case, mai vin și să dărâme aceste amărâte de barăci unde ne adăposteam cu copiii și intreaga familie de frig și răutățile acestei lumi. Ne spun că ocupam spațiul public și să plecăm. Ne-au dat două zile la dispoziție sau vin peste noi. Mă întreb dacă aceștia sunt oameni sau roboți.

Dumnezeu e sus și vede (ce au semănat, asta vor culege. Cred cu tărie ca Dumnezeu nu se va lăsa batjocorit de aceștia care sunt orbiți de puterea lor pamanteasca și ne va scoate BIRUITORI DIN ACEST RĂZBOI.

Domnule primar Negoiță, vino, vino și fă curețenie, trimiteți oameni să ne gonească. În fața ta noi suntem: țigani, ciori, mai degrabă ne oferi moarte în loc de case. Dar nu ne temem, căci Dumnezeu este cu noi și sufletele oamenilor care ne sunt alături în suferință, care ne sprijină, ne ajută și ne susțin.

Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toți cei care luptați împreună cu noi  cu tot ce v-a stat în putință. Rugăciunile voastre, sprijinul moral, încurajări, hrană, bani pentru diferite nevoi, haine. Chiar și prin faptul că citiți de fiecare dată când vă scriu și dați povestea noastră mai departe. Vă mulțumim tuturor pentru solidaritate.

Dear God, the suffering! We are utterly sorry for all these deaths. We express our condolences to all the families that are now grieving their members of the families. May God give you the strength and help you through this pain. And for the people that are now in the hospital, we are praying that God would save and heal them.

As for us, the community from Vulturilor, what can I tell you? We all hoped that there will be a miracle and we would enter into some homes by the holidays, but the misfortune is happening again. Not only that we did not received houses, but they are to come to demolish these shacks in which we shelter with our children and our families. These shacks are the only shelter against the cold and the people who would want the worse for us. They told us that we abusively occupy the public space and that we must leave. They gave us two days and after this, they would come to evacuate us. I wonder if these people are human beings or just robots.

But God protects us and sees all this injustice. I strongly believe that God will not allow these people to mock Him, all these people too blind to be kind because of their earthly power. God will prevail and we will win this war.

Mayor Negoită, you come to clean this place. You send people to banish us away. For you, we are just gypsies. You would easily offer us death instead of houses. But we are not afraid, God is with us and all the people who helped us and are with us in this suffering, people who support us and help us.

May God bless you, all who fight with us and helped us with everything that you could. Your prayers, moral support, encourages, food, clothes, money for different needs. Even you support when reading everything that I am writing here and you share our story for more people to know about us. We thank you all for your solidarity.

S-a făcut un an de când stăm în stradă și protestăm. Un an de când autoritățile și instituțiile române știu acest lucru și nu fac nimic care să rezolve această situație. Mai mult, când bați la ușile lor, aceștia stau, te privesc din cap până în picioare și, foarte luniștiți îți spun că n-au case. Cei de la AFI spun că nu se ține ședința în care ar trebui să se ia o decizie.Au început să ceară din nou să aducem acte. Cu ceva timp înainte să împlinim un an de locuit în stradă, m-am sfătuit cu câțiva dintre oamenii de la mai multe ong -uri și ne-am pregătit pentru un comunicat de presa, în mijlocul taberei, Vulturilor 50. Dar ghinionul nostrum, penrtu că s-a întâmplat să moară vadim, un om politic, și să fie arestat primarul Capitalei. Presa a fost mai interesată de aceste subiecte decât de niște oameni care stau de un an în stradă, unde fiecare clipă a vieții lor este în pericol. Prin acest comunicat noi nu am vrut decât să reamintim autorităților române că tot în stradă suntem, că tot în barăci locuim, cu copiii și soții noștri.

Toată lumea știe că stau în stradă cu 2 copii minori, Silviu, de 3 ani, și Daniel, de 2 luni. Când eram însarcinată mergeam la primarie și niciun răspuns. După ce am născut, chiar în ziua externării, am fost la Primăria Sector 3 să vorbesc cu Primarul Robert Negoiță. Dar nici un rezultat. Au fost anunțați cei de la DGASPC că stau în fața Primăriei. Aceștia au venit să îmi ofere aceleași soluții: eu și copiii la centrul unde am stat (centrul de mame maltratate) și soțul meu pe stradă, sau bani de chirie pentru un an. Le-am explicat că eu nu-mi las soțul în stradă și că indiferent unde stau, tot ma voi duce la Primărie să-mi caut drepturile. Aceștia au renunțat să mai negocieze. Primarul trece pe strada noastră, ne vede alături de copiii mici, dar ajung să cred cu tărie că unii oameni, când au prea mulți bani și putere devin roboți. Iar robotii n-au inimă, suflet, milă.

It has been a year since we have been on the streets, protesting for our rights. A year since the public institutions and authorities in Romania know about our situation and do nothing to solve it out. What is more, if one is to go and try to personally talk to the authorities, they just look at you and, with serenity, they tell you that they have no houses available. The local authority responsabile with the locative fund of the City Hall tells you that they will have no public meeting to decide upon the solicitations recieved and asks for further documents. A few weeks ago, on our „annyversary” on the street (one year living on the street), with the support of some people from several NGOs, we have prepeared a press release and a conference in the middle of the camp, Vulturilor 50. But our missfortune was that Vadim, a politician, has died just before that and that the General Mayour of Bucharest got arrested in the same period. The press was more interested in those two subjects than in some people living on the streets and for whom each moment of their lives is a threat. Through this activity we wanted to give a reminder to the public institutions concerning our living on the streets, alongside with our children and our husbands.

Everybody knows that I am living on the streets with to minors (Silviu, 3 years old, and Daniel, 2 months old). When I was pregnant, I used to go to the City Hall and to ask for support, but no answer. After I gave birth, right in the day I left the hospital, I went to the City Hall of District 3 to talk with the Mayor, Liviu Negoiță. But with no results. The Social Services were announced that I was there. They came again to ofeer the same solutions – me and my children to the center for abused women and my husband to the night shelter or money for rental on the free market for a year. I explained them that I am not going to leave my husband on the streets and no matter where I am going to live, I will ask for my rights. They just gave in and stopped negociating with me. The Mayor passes by on our street, he sees us with our children, but I cam to the conclusion that some people, when they have power and money, they become robots. And robots have no heart, soul… nor compassion.

A trecut un an, cu bune și cu rele. Un an în care oameni evacuați din Vulturilor 50 (Sectorul 3) au trecut prin ploi, vânt, ninsori, caniculă. Și acum din nou prin ploi și tot așa. Statul român nu are case pentru cei de etnia romă și nu numai. În general, statul român cere de la noi, cei care mai locuim în țară tot felul de taxe și răspunderi, dar, în schimb, noi nu primim decât promisiuni de durată (MINCIUNI). Doar Dumnezeu, cu mila lui, poate să facă minuni și să salveze copii nostri din stradă. El și oamenii care au într-adevăr suflet, care au fost și sunt alături de noi, cu tot ce au putut. Unii cu rugăciuni, alții cu sfaturi, cu mâncare, haine, susținere la diferite instituții sau dat telefoane peste telefoane. Dar nimic, nimic nu ne va sta în cale să luptăm pentru dreptatea noastră și pentru drepturile copiiilor noștri. Și cu toții știm că unde-s mulți, puterea crește și dușmanul nu sporește. Vă salut pe toți cititorii acestui blog. Orice vreți să-mi transmiteți, vă rog să vă spuneți părerea și sfaturile aici.

It has been a year, with good parts and bad parts; a year in which the people on Vulurilor 50 (District 3) have been through rain, wind, snow and extreme heat. Now we are facing another cold and rainy season, and so on. The Romanian state has no homes for the roma people, for all its citizens for that matter. In general, the State asks us for taxes and responsibilities. But, in return, we only have endless promises (LIES). Only God, in its endless mercy, can work miracles and save our children, him and the people, the real kind and nice people who have been with us. Some people prayed for us, other gave us advice when need it, clothes, food, support in communicating with public authorities. But nothing will stand between our rights and us for proper housing for our children. Only with our support we can further fight for our rights. I kindly salute the readers of my blog. Please, let me know your thoughts, your opinions and your advice here.

Și anul acesta s-au dat mici și bere în parcul IOR. Printre meseni, și primarul Robert Negoiță, ca tot cetățeanul. Câțiva oameni din Vulturilor ne-am strâns și am mers să vorbim du dl. Primar.

“Domnule primar, aveți câteva minute? Noi suntem dintre evacuații din Vulturilor, avem copii, dormim cu ei în barăci”.
“Da”, spune primarul “am 100 de case pe care le dau vara asta și încă 100 în toamnă. Dar voi face asta conform listelor de prioritate”.

De atunci primarul trece pe strada noastră frecvent. Noi îl salutăm, domnia sa, împreună cu șoferul, ne salută și ei. Cu toate astea, trec mai departe fără ca măcar o dată să oprească. Merge foarte mult prin Sectorul 3, vorbește cu cetățenii despre borduri, reabilitarea blocurilor..orice alte probleme decât a noastră. Iar, aceeși strategie tipică a primarului: “uite casa, nu e casa”.

Am fost, iar, în audiență la Primăria Sector 3. Alături de noi a venit un reprezentant al ONG-urilor care ne susțin. Domnul viceprimar, care ne-a primit în audiență, intrigat de prezența acestuia, ne-a întrebat cine este. I-am explicat că ne însoțește și ne sprijină. După acest moment, viceprimarul a fost foarte drăguț cu noi. Mi-a explicat că procedura ne cere să anunțăm de fiecare dată dacă venim însoțiți.
I-am explicat că în curând voi naște și că îmi este imposibil să țin un nou născut în casa improvizată, în stradă. Am încercat să explic că este inuman ca doi copii să trăiască în barăci, fără condiții de viață decente.

There is a local custom to have a barbecue with free beer and food given by the local authorities in District 3. As an ordinary citizen, the mayor announced his presence at the event. Few of us, the people evicted in Vulturilor, went to discuss with the mayor.

“Mister Mayor, do you have some spare minutes? We are from Vulturilor, the people evicted and living on the streets. We are currently living with our children in shacks, on the sidewalk”.
“Yes”, he says, “I have 100 houses that I will give this summer and another 100 in autumn. But I will do this for the people in most extreme emergency”.

Ever since, the mayor passes by, in his car, with his driver, on Vulturilor and responds to our salute. But nothing more, he never stops. He goes very often on the streets to talk with the citizens. They are talking about the streets, about the green spaces, or the efficient energy system for the buildings, but never about social housing. Again, the same old strategy: here is the house, but we have no houses.

I was in a public audience, once more, to the City Hall of District 3. This time I met the vice-mayor. He let us in because we came along with one of the representatives of the NGOs that support us. He asked about his presence and asked us to announce us in the future if we were to come accompanied again. After explaining him who was the person that came with us, he changed his tone and was very nice to us. I explained him that we are still living in our shacks, with no decent living conditions. I told him that soon I am to deliver my second child and that I cannot live there, with two children.

Domnul viceprimar a fost extrem de mirat de această informație – nu știa că noi încă locuim în stradă. I-am povestit că am aflat direct de la domnul primar despre cele 100 de case pe care urmează să le dea în vară și celelalte 100 plănuite pentru toamnă. Domnul viceprimar mi-a explicat că, de fapt, aceste locuințe nu sunt încă definitivate. Că de fapt este vorba despre un liceu și că trebuie să îi schimbăm destinația: “Dar puteți merge la un centru unde stau mama și copilul”. I-am explicat că am fost deja acolo și că nu vreau și nici nu pot să retrăiesc acele momente de umilință. Mai mult, copiii mei au un tată și consider firesc să trăim cu toții, împreună, ca o familie. “În acest caz, doamnă, ar trebui să mai așteptați cam 5 luni. Și puteți sta tot în baracă pentru a avea sanșe să primiți casă. Și ar trebui să faceți cerere că doriți o singură cameră pentru a primi în acest imobil. Vă urez să aveți o naștere ușoară și să ne auzim cu bine”.

O audiență și o întâlnire ca toate celelalte de până acum: fără să primesc vreun sprijin real, doar cu sfaturi despre ce ar trebui să fac eu pentru ca instituțiile statului să mă ajute. Nimic până acum despre ce ar trebui să facă instituțiile statului ca să respecte legea și să își protejeze cetățenii.

He was rather surprised to hear that we are still there. I asked him about the 200 homes that the mayor told us about. The vice-mayor explained that actually there are no homes yet. That they will convert a school into living units, but that they are still looking for funds for this. “But you have the option to go to the mother and child center. You can live there”. I explained him that I have already done that and that I cannot go through the same humiliation again. And what is more, my children have a father and we consider that our family should be together.
“In this case, madam, you should wait appreciatively 5 months. And if you want to have a real chance, you should carry on living in the shack. And you should apply for a one-room house if you want to live in this new building that we will convert. I wish you an easy delivery and goodbye”.

A meeting similar to tens other meetings with public authorities – without real support, only with some advice about what I should do – so that the public authorities may help me. No discussion about what the public authorities should do so that they obey the law and they protect their citizens.

Vă amintiți cele două alternative date de primar atunci când ne-a evacuat? Fie să luăm bani de chirie, timp de șase luni (dacă am fi acceptat, această perioadă ar fi fost deja la final și noi, din nou, în stradă), fie să mergem în centrele pentru mame abuzate. În luna martie am făcut actele necesare pentru a locui în centrul de mame maltratate pentru că acesta avea disponibilitate de a ne primi. Am locuit acolo toata luna aprilie și vă pot spune acum că această lună a fost un calvar.

Principalul motiv a fost personalul angajat acolo care lasă de dorit. Tot timpul am avut senzația că principala activitate a acestor oameni era să ne ia peste picior. O asistenta mă trimitea să fac curat în dulapul cu haine să vadă „cât de pricepută” sunt. Această persoană nu făcea altceva, timp de 12 ore, decât să doarma și să butoneze telecomanda televizorului. Făcutul curățeniei în dulap era doar un pretext să nu mai văd ce face ea. Trebuia să spunem de fiecare dată cand plecam unde mergem și când ne întoarcem. Nu aveam voie să depăsesc ora 21.30. În fiecare zi îmi amintea că acela nu este un centru potrivit pentru mine și fiul meu și că oricum nu ne ridică tabăra. Îmi spunea să merg la soțul meu care locuia în tabăra. Au fost și situații în care m-a “sfătuit” să caut un apartmanet cu chirie. Uneori șefa de centru îmi spunea ca trebuie să ne înțelegem și să plec din centru fără ca primarul sau altcineva să știe. Îmi explica că acela este un centru de mame care au probleme foarte mari, nu așa ca mine. Conform ei, acolo trebuie să fie un du-te vino, sa fie un “rodaj” – tot timpul unul vine, altul pleaca. Nu mai spun că oprea apa caldă, lumina și căldura ca să facă economie. Erau mame ce faceau duș cu apă rece, nevoite fiind să plece la munca, iar copiii lor îsi faceau lecțiile pe întuneric.

Do you remember the two solutions that the mayor of District 3 offered us in 2014? He told us to accept financial help in order for us to pay rent on the free market for 6 months (if we would have accepted this, by now we would have been again without a home) or to stay in the shelter for the abused mothers. In March I filled in all the required papers to be accepted within the shelter. I lived there in April and I can tell you that this month was for me a nightmare.

The main reason for this was the way the people hired there treated us. I felt like their main activity was to mock us. One of the nurses kept on sending me to clean my clothes’ closet, so that she could see if I were any good for house chores. This woman all she did was to watch TV and sleep within the shelter. She was sending me to clean my closet because she was annoyed that I could see how she did nothing all day. Each time we left the center we had to tell them where were we going and when did we plan to come back. I was not allowed to stay out later than 21.30. Each day she remembered me that the shelter was not fit for my and my boy’s needs. She kept on insisting that I should go back to the camp and to my hcenter’s usband, because she knows for sure that the mayor would not demolish our shacks. She also advised me to search for an apartment to rent. At times, the chief from the shelter used to tell me that I should just leave the shelter quietly, without announcing the mayor or, for that matter, no one else. She explained to me that the shelter was for the mothers with real problems, not like mines. According to her, the shelter should be a dynamic place, with people coming and leaving all the time – one leaving her place to another. What is more, she used to cut us the hot water, the light and the heat for reducing the shelter’s costs. There were mothers who used to bath with cold water, forced because of their jobs, and their children used to do their homework in darkness.

Plină de determinare, această doamnă, șefa centrului, s-a gândit să îmi facă un program: să duc băiatul la o creșă și să mă angajez, ca sa am o activitate. I-am spus că sunt însărcinată și că nu ma pot duce la muncă (eu fiind angajată, neavând nevoie de un loc de muncă), iar pe silviu nu-l dau la creșă. Apoi s-a gandit la altceva – să nu mai iau parte la nici un eveniment activist (discutăm aici despre toate evenimentele la care și voi ați participat pentru noi, oamenii evacuați din Vulturilor) și să ma ocup de Silviu mai mult. M-a învățat chiar și ce să spun la telefon dacă mai sunt sunata în legătură cu situația noastră, a celor din stradă: să le spun că nu pot vorbi și că o să sun eu mai târziu sau să le spun direct că nu mai particip la nicio activitate pentru că ma ocup de fiul meu. Spunea că doar așa pot dovedi că sunt o mamă responsabilă șă voi ajunge să câștig încrederea oamenilor.

La fel de urât se purta și cu restul mamelor, nu doar cu mine. De Paști trebuia să dea cadouri lcopiiilor, dar s-a făcut nevăzută. Apoi a apărut și ne-a spus că ea nu a primit cadouri pentru copiii din centru. Trebuia să dea haine copiiilor și mamelor, dar nici asta nu făceau. Rar dacă primeai o pijama sau o bluziță. Toate astea se întâmplă în condițiile în care, la înscriere în centru, ți se spune că vei primi mâncare, haine și sampon, săpun, hârtie igienică, detergent de rufe și prosop. Doar că nu ajungi să le primești. Problema este că una se spune și alta se întâmplă.
Eu am plecat din centru, singura dintre mamele de acolo. Celelalte mame au fost mutate la o fundație de măicuțe în Popești Leordeni, iar azi acel centru este gol, dar cu un personal “activ”: unul doarme, altul stă pe facebook, unul joaca poker pe calculator, altu’ vorbește la telefon. Dacă totuși aveai curaj să vorbești ceva, în secunda următoare erai jignit. Am întâlnit mame care au trăit calvarul vieții lor aici. Una dintre ele și-a lăsat fetița de 3 ani în grija lor și a găsit-o pe fetiță cu mâna fracturată, căzuse pe scări. O alta mi-a povestit că avea un băiețel de 8 ani cu un handicap sever. Acesta de multe ori fura mâncare și mânca tot timpul. Mama lui a fost batjocorită de angajații centrului din această cauză. În cele din urmă au transferat-o tocmai la Ploiești ca să scape de ei.

Very determined to solve my family’s “problem” this woman decided to imagine a program for me – to enroll my children to a nursery and to find a job, so that I could have an activity. I told her that I am pregnant and I cannot work (I am already employed). As for my son, Silviu, I refuse to send him to the nursery. Than she thought to something else: to stop participating at the protests, to stop being an activist for our rights (she meant all the protest at which you participated for us, the people on Vulturilor) and to spend more time with my son. She even thought me what to say if someone would call me on this matter: to tell them that I can’t talk and that I will call back or to tell that I am into raising my child and I can no longer be involved in such activities. She told me that this is the only way to gain people’s respect, by proving that I am a responsible mother.

She used to be that mean with all the mothers there, not only with me. On Easter she supposed to give to our children presents, but she just disappeared. Rarely did one receive a pajama or a blouse. And this happened while we were promised in the first day that we were to receive food, clothes, shampoo, soap, toilet paper, detergent or towel. But we’ve never seen these. I left the center, the only mother who left. The others were moved within a nun foundation, in Popești-Leordeni [1]. Today the center is empty, but with a “highly active” employees: one sleeps, another is always on facebook, one plays Poker, another one talks to the phone. If we had the courage to say something to them, you were immediately offended. I met there mothers whom were terrified by this place. One left her 3 years old girl in their care and she found her with her arm broken – she had fallen down the stairs. Another mother told me about her 8 years old boy, who has a severe disability. He used to steal food and eat a lot. On this account, the mother was constantly mocked. Eventually she was moved to Ploiesti [2] to get rid of them.

Of, ar mai fi multe de spus, dar mă opresc aici. Vă mai spun doar că am aflat că în 2009, când s-au dat case, această șefă de la centru a primit locuință în Sectorul 3, deși locuia în Sectorul 2. Și tot acolo era angajată, în cadrul Primariei, având funcția de psiholog. Ce nu înțeleg eu din ce-mi povestea ea: se pare că a locuit și ea la centru, că a fost și ea caz social, că a primit casă. Însă pentru ce a fost ea pe primul loc și a avut prioritate in Sectorul 3 la locuință socială? Mi-a explicat cum că criteriile dupa care se dădeau locuințe, în 2009, erau să ai salariu de 15 milioane, minim pe economie. Și ea s-a încadrat. În toate cele 3 blocuri construite nu locuiesc decât angajații primăriei și cunoștințele acestora. Aceată femeie nu are copii și nici nu are soț, ar trebui să-i fie rușine când spune că: “Eu am fost pe locul întâi și am avut prioritate”. Deci să fim serioși, eu cred că a fost mâna altcuiva astfel încât ea a primit casa și acum face pe șefa perfectă și economistă ce sprijină primarul, jignind femeile necăjite ce ii calcă în centru.

There are so many other things that I could tell you about, but I will stop here. I only add to all these that in 2009, when the City Hall gave social houses, the director of the center (the person I told you about) received a home in District 3, even though she lived in District 2. And in District 2 she had her job, as a psychologist, within the City Hall. As far as I understand, she used to live in the center, she was a social case and she received house. But how come she had the right to have a social house in District 3? She explained to me that in 2009 if one had a minimal wage of 1500 lei [3], had the right to a home. And she had this salary back then. In all the three blocks built by the City Hall live only the employees of the City Hall and their families. This woman has no husband and no child. She should be ashamed of herself when she says: “I was the first person on the waiting list and I had priority in receiving one”. Let’s be honest. I think that she had some support within the City Hall so that she has no a social house. And she is acting the perfect director, really careful with the public money and obsessed to do economies, and offending the poor women that step into her center.

Dragi mei, îmi cer scuze că nu am mai vorbit cu voi în ultima vreme. Am avut ceva probleme cu fiul meu, Silviu. Acesta îmi răcește tot timpul. Am stat ceva timp în spital, apoi mi-a fost tot mai greu să am acces la internet.

Vă spuneam ultima dată cum am găsit anchetele sociale uitate pe niște birouri. De atunci am tot așteptat un răspuns de la Administrația Fondului Imobiliar, dar nimic. În schimb am primit, pe 16 martie, o somație în scris: trebuie să părăsim barăcile ÎN 48 DE ORE. Oficial, Negoita (primarul) nu ne mai vrea pe stradă. Am alertat pe toată lumea. Toate femeile din tabără am fost la primarie, să încercăm să vorbim cu primarul, dar, ce să vezi, parca toată lumea ne aștepta. Sau cel puțin se așteptau să ne ducem bine acolo, să-I întrebăm despre situția noastră și despre această nouă evacuare ridicolă. Bineînteles că nu ne-au lăsat pe toate să intrăm, așa ca mi-au dat voie să intru singură, în calitate de reprezentant al comunității. Așa am putut să negociez cu ei și să obțin o audiență la viceprimar, în 2 zile, adică miercuri la 9, dar am intrat pe la 10-30.

Dear all, I apologize for not keeping you up to date lately. I had some problems with my son, Silviu. He falls ill with the flu all the time. I spent some time in hospital, and then had difficulties in connecting to the internet.

In the last article I told you about how I found the missing social inquiries on some desk. Since then we’ve been waiting for an answer from the Property Fund Administration, but haven’t received any. Instead we received, on March 16, a written notice saying that we have to leave the barracks within 48 hours. It’s official: Negoita, the mayor, no longer wants us on the street. I alerted everyone. Together with all the women in the camp we went to the City Hall to try to talk with the mayor, and apparently everyone was already waiting for us. Or at least they expected us to go there to talk about our critical situation and this ridiculous eviction notice. Of course they wouldn’t see all of us, so they gave me permission to go in alone, as representative of the community. So I was able to negotiate with them and get an audience with the deputy mayor, in 2 days, on Wednesday at 9 o’clock, but got in at around 10:30.

Alături de un reprezentant al Frontului Comun pentru Dreptul la Locuire am intrat la primar. Nici primarul nici viceprimarul nu și-au făcut apariția. Doar o secretară care a spus că îi va înlocui în cadrul audienței. Despre atitudinea ei nu are rost să vă povestesc: o doamnă care ne-a tratat cu același dispreț și atitudine arogantă, deși nu ne cunoaște și nu ne știe nevoile și problemele. Ne-a spune ca ei s-au săturat de teancul de reclamații primite de la vecini: ei spun că vecinii ne reclamă ca fiind un focar de infecție, că acum au venit căldurile și că putem pleca unde vedem cu ochii.

Mai mult, ea spune că a trecut pe stradă și ne-a văzut și o deranjăm să ne vadă acolo. M-a întrebat unde mă spăl – i-am spus că acolo imi fac baie, la lighean. Și acest răspuns a deranjat-o tare, spunând că ei nu ne-au gonit toata iarna din stradă ca să nu sară lumea în capul lor și că oricum nu au avut inimă, dar acum nu le mai pasă. I-am spus că din cauza lor stăm în stradă, că de 13 ani noi tot spunem că vom fi dați afară. Din 2009 Primăria a tot dat case, dar nici unul din Vulturilor nu a primit, deși aveam dosare depuse. La aceste replici, doamna a tăcut, apoi s-a ridicat și ne-a spus că discuția se termină aici: “Trebuie să plecați!”.

Together with a representative of the Common Front for the Right to Housing I went to the mayor. Neither the mayor, nor the deputy appeared. Instead we were heard by a secretary who said that she would replace them during the hearing. It’s pointless to tell you about her attitude: she treated us with the same contempt and arrogance, although she doesn’t know us or our needs and problems. She said that they had enough with the complaints from the neighbors who apparently see us as a potential source of infection and who think that now, when the weather is warmer, we can go anywhere.

She also said that she walked pass the street and she was bothered by seeing us. She asked me where I bathe and I told her that I use a basin for that. She was even more bothered by my answer and told me that the only reason they let us live on the street was because they feared people would accuse them of being heartless, but they don’t care about that anymore. I told her that it’s their fault we ended up on the street, as we knew we were about to be evicted ever since 13 years ago. The City Hall provided social houses since 2009, but no one from Vulturilor ever received any, even though we have submitted requests.  The lady stayed silent following these remarks, then stood up and told us that the discussion ends here: „You have to leave now”.

Tot miecuri, dar la ora 11.30, am fost în audiență și la AFI. Aceștia nu stiau ca voi veni însoțită de un avocat – mediator. Am intrat, în sfârșit, la renumita și ascunsa CARMEN IVĂNOIU. Aceasta mi-a vorbit elegant și frumos, încercând sa ne explice că de fapt vina este a oamenilor care n-au adus actele la timp și că ei, ei au lucrat “zi și noapte la acest caz” și au dat răspunsuri oamenilor din Vulturilor din 2 in 2 zile. Ha, să fim serioși! Doamna spune că nu toti ne incadrăm să primim case pentru ca n-am adus actele la timp sau pentru că nu ne-am încadrat. Într-o zi tatăl meu a mers să depună o adeverință de salariu pe anul acesta – ne-au obligat, pentru că știu ei că s-au schimbat salariile. Atunci doamna Dana Eftimie i-a spus că eu nu voi primi casă pentru că pentru ei eu sunt “o bolă neagră”, că ce scandal le-am facut, proteste, telefoane, mers la ei mereu și toate demersurile pe care noi le-am făcut până acum. S-au ținut de cuvânt, așa că am primit o înștiințare că am fost respinsă de comisia de evaluare și că nu voi primi casă. Am aflat ulerior că o altă familie a primit același răspuns.

Între timp, noi am facut plângere la Judecătoria Sector 3 pentru amânarea evacuării taberei. Urmează să primim un răspuns pe 26. Astăzi una dintre familii spune că a fost sunată să meargă la AFI și să semneze decizia că a primit repartiția (adică că a primit casa), dar că mai durează până intră în posesia ei deoarece blocul nu este legat la rețeaua de apă și lumină, cam una, două luni. Această familie este singura care spune că azi a semnat pentru a primi casă. Nu știu sigur dacă cea ce spune este adevărat, dar voi cerceta și vă voi spune care este adevărul.

Vă rog, rugați-vă să primim toți case. Acum avem nevoie de VOI mai mult ca niciodata. Sunt cam două, trei familii care au acceptat să meargă la Centru de teamă că nu vor primi casă. Ne temem că nu mai avem foarte multe opțiuni, ne temem că vom fi abandonați.

Also on Wednesday, at 11:30, I had an audience with the AFI. They did not know that I will be accompanied by a lawyer – mediator. I finally cog to meet the famous  CARMEN IVANOIU. She spoke to me in a courteous and elegant manner, trying to explain that it’s our fault for not bringing the documents on time and that they worked „day and night in this case” and kept in touch with the people from Vulturilor every 2 days. Ha, come on! She told us that not all of us qualify for receiving social houses, either because we didn’t bring the documents on time or because we don’t meet all the criteria. My father went to get a salary certificate for this year – they forced us to bring one because they know that wages have changed. Then Mrs. Dana Eftimie told him that I will not get a home because I’m like a “black plague” for causing such scandal with protests, phone calls, public audiences and everything we’ve done so far. They kept their word, so I received a notice that I was rejected by the evaluation committee and I will not get a social home. I then learned that there’s another family who received the same answer.

Meanwhile, we made a complaint to the 3rd District Court, in order to postpone the eviction of our camp. We are supposed to get an answer on the 26th.  One of the families was called to go to AFI and sign the repartition for a social home, even though it will take another month or two until they can move in because the building doesn’t have electricity or running water yet. This is the only family who received such a notice. I’m not sure their claims are true, but I will investigate.

Please, pray for all of us to receive homes. We need YOU now more than ever. There already are two or three families who agreed to go to the center for fear that they will not receive a home. We fear that we do not have many options, we fear that we will be abandoned.

Dragii mei, vă scriu după o pauză lunga pentru că s-au întâmplat multe evenimente de la ultima postare. Am să vă povestesc. Acum doua saptamani a venit la noi unul dintre prietenii taberei (ea lucreaza cu Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire) și ne-a arătat o listă de 27 de familii, toate susținute de cei de la AFI. Dar nici unul din oamenii din Vulturilor nu se afla pe lista aceasta. Așa că ne-am hotărât să mergem toți la Oprescu si să vorbim cu el. Ne-am adunat toți. Odată ajunși în fața Primăriei, paznici ne-au avertizat să plecăm pentru că ocupăm trotuarul, că acela este domeniul public, iar noi nu avem dreptul să îl ocupăm. După un ceas a venit un domn mai civilizat și ne-a spus că pot rămâne 2,3 prsoane, iar restul să meargă pe celălat trotuar. Așa am făcut. În acea zi era Ședință de Consiliu General și cineva ne-a instruit despre cum putem lua și noi parte la această ședință.

My dears, I am writing after a long period of time because ever since my last posting here, a lot things have happened. Two weeks ago came one of our friend (she works for the The Common Front for the Right to Housing [1]) and showed us a list consisting of 27 names, all of which were families that had AFI [2] support. None of the person on Vulturilor was on that list. Therefore, we all decided to go to Oprescu [3] and discuss this matter with him. Once we were in front of the City Hall, the guardian threatened us to leave because we were occupying the sidewalk (which is public space and we were not allowed to do this, they said). After an hour or so, a more civilized person came and said that 2, 3 people could stay there, and the rest should go on the other part of the street. We did just like this. That was the day when the General City Council was going to have its monthly meeting and we were trained by someone on how to claim our right to speak during this meeting.

Ne-a ajutat o doamnă consilier să facem câteva demersuri și să pot lua cuvântul în ședință, iar reprezentanții ONG-urilor care erau cu noi au intrat în camera în care pot vedea, pe monitoare, ședința în direct. Numai că sedința s-a amanat (în jurul orei 15), așa că a doua zi m-am dus la registratură să depun 2 cereri: una de protest și una să pot lua cuvântul în următoare ședință. Dar aflu că ședința se ținea chiar în ziua aceea și fug repede la Primărie. Ajunsă aici, după câteva minute, sunt strigată să intru și să vorbesc despre cazul nostru. Dar când să intru, sunt oprită de Carmen Ivănoiu în persoană și de directorul de ședință de la AFI și îmi spune să nu intru caci este caz de puscarie și pentru ei și pentru mine, că n-am ce să caut acolo pentru că n-am ancheta sociala și fără această dovadă nu pot vorbi. Au început să mă ia la rost și nu m-au lăsat să vorbesc. Așa că am plecat. Dar a doua zi am plecat să caut toate anchetele sociale, să văd unde sunt. Am mers unde ne-au făcut ancheta, la cantina socială din Sectorul 2. Acolo ne-au spus că au fost trimise la o altă cantină socială. Deci m-am dus la o cantina din spatele parcului Cișmigiu. Aici ne-au spus ca le-au trimis la AFI.

A local counselor helped us in fulfilling all the bureaucratic steps in order for us to speak during the meeting. Five people, representatives of the NGOs, entered the City Hall’s building – into a room where they could see the meeting on air through some monitors. Around 15.00 the meeting was cancelled, therefore the next day I went to fill in two different petitions – one for a complain and another so that I could have spoken in front of the Council during the next meeting. Meanwhile, I found out that the meeting was during that morning (the day after the previous meeting was cancelled), therefore I ran to the City Hall. As soon as I arrived there, they called me to speak in the name of my community. But before I could get in, Carmen Ivănoiu and the director or AFI stopped me from entering. They told me that if I would have got in and told the story, we could have all went to prison. They said I couldn’t enter that room because I had no social inquiry and without proof of it I couldn’t speak. They started to threaten me and they did not let me talking. So I left the City Hall. But the next day I went to find out where the social inquiries were. We went where they did our inquiries, at the cafeteria of the District 2. They told us there that the files were sent to a different cafeteria (beside the Park Cișmigiu). So we went there and we were told that they have sent them to the AFI.

Stăm afară și sunăm de față cu cei de la cantina de la Cișmigiu. Dăm telefonul pe speaker să audă și doamnele. Ne răspund cei de la AFI și ne spun că la ei n-a ajuns nimic. Apoi doamnele de la Cișmigiu ne spun că vor contacta telefonic toate instituțiile, să vadă unde sunt blocate și că ne vor anunța ei. Dar noi am insistat și aflăm că de fapt anchetele trebuie semnate de cei de la DGASPC din spatele Mall-ului Vitan, de pe Strada Foișor. Plecăm și ne ducem direct la DGASPC. Ajungem la etajul 1 și ne spun ca ei au trimis anchetele la AFI. Bineînțeles că a trebuit să o luăm de la capăt și să le povestesc tot. Apoi ne spun ca au ajuns la ele și că la etajul 4 este directorul general care le semnează. Doar că el este în concediu. Am întrebat daca este cineva care îi ține locul ca să pot merge să vorbesc cu el despre dosare. Dar parca le era frică să ne lase să urcăm. Cu greu îi convingem că mergem doar să intrebăm. În sfârșit ajung la etajul 4 unde găsesc o doamnă care s-a uitat prin acte și pe calculator și, ce să vezi, ANCHETELE erau acolo, pe biroul de unde curierul ridică corespondența. Stăteau acolo de 1 lună și jumătate, iar domnul curier stătea foarte liniștit, mai bea o cafea, mai citea un ziar. Când le-am cerut sa ni le dea pentru a le duce noi personal, aceștia ne-au spus că: “Doamnă. oricum este ora 3. Până ajungeți, deja nu mai găsiți pe nimeni. Și vă promit că mâine la prima oră vor ajunge la AFI. Iar dacă vor mai fi probleme, vom încerca să le rezolvăm”. A doua zi am mers înapoi la cei de la DGASPC, să văd dacă s-au ținut de cuvânt. Am aflat că le-au trimis așa cum au spus. Apoi m-am dus la AFI și am vorbit cu ei. Le-am spus că am găsit anchetele sociale și că am avut grijă să ajungă la ei. Ei mi-au răspuns că da, eu personal și noi, cu toții, avem dosare complete. Că este vorba să primească ceva locuințe, dar nu stiu nici ei când, iar acum, cu noul an si cu măririle de salarii și pensii au început să ne ceară din nou acte: adeverințe, cupoane de pensii și alocații. Mi se pare că este o prostie pentru că ei spun că dacă nu ar fi fost atâtea presiuni asupra lor nu s-ar fi făcut în două luni 20 de dosare. Pentru ca, de fapt, acest numar se face în 2, 3 ani.

We decided to call the AFI in front of witnesses from the Cișmigiu’s cafeteria. We use the speaker function of our phone, so that the people with us could have listened to the conversation. The AFI personnel told us that they did not receive anything. So the people from Cișmigiu promised that they would call to find out where our documents were and that they would have kept us posted. But we insisted that we had to find out on the spot. Therefore, after a few calls, we found out that our documents needed to be signed by the DGSAPC [4] located in Foișor street. We left and we went directly there. We spoke with someone in the first floor, and they said that our documents have been sent to the AFI. Of course I had to tell them the whole story, and than they said that the files were at the 4th floor of that same building, because the director had to sign them. The director, however, was on holiday. We asked then if someone else was substituting the director in the meantime, in order to have a chat about our documents. It appeared to me that they were a bit scared to allow us to go over to the director. But we convinced them so we went up. Finally we arrived at the 4th floor. A lady checked her computer and found our documents in their office, right in the place where the courier keeps the correspondence that needs to be taken to its recipient. The documents had been staying there for a months and a half, while the postman was drinking his coffees, reading his newspapers. We asked for the documents so that we would have personally deliver them to the AFI, but they replied to us: “Lady, is already 3.00 o’clock. You will not find a person there. I promise you that the documents will be at AFI first thing tomorrow. And if there any further problems will arise, we’ll try to sort things out”. The next day I went to DGASPC to check if they kept their promise. They did. So we all went to AFI to discuss our situation. They confirmed that all the families had their files completed. Moreover, they also said that the AFI may receive new apartments in the future, but they did not know when. Last but not least, because this is a different year than the year when they conducted the social inquiries (2014), we have been asked to hand in new documents – new certificates, pension coupons and allowances coupons. This seems to me a silly administrative measure. They also said that if there wasn’t all this pressure on them, they would not have done the 20 files. Because, as they said, this amount of files is usually completed in a period of 2, 3 years.

Suntem într-un spital de pediatrie. Suntem aici din cauza condițiilor nefavorabile, traiul pe care îl ducem de aproape șase luni..iar Silviu s-a îmbolnăvit. Pentru că e foarte frig, nu avem condiții, lumină, căldură, apă unde să se spele. Toate astea dăunează pentru un copil de vârsta lui. Frigul de afară care, zic eu, l-a îndurat destul. Copilul e copil și s-a îmbolnăvit.

Are infecție la stomac, este răcit, gâtul inflamat, face febră tot timpul. Suntem aici de joi seara. Joi seara a făcut febră 39,8 și nu îi scădea deloc. Când am ajuns aici ne-au internat imediat pentru ca nu le-a plăcut cum respira. Acum au o bănuială că a răcit la plămâni. Acum este mai bine pentru că începe să-și facă efectul tratamentul.

We are now in a pediatric hospital. We are here because of the improper living conditions in which we have been living for the last six months. Silviu is now sick. And this is because is very cold, we do not have light, heat or water to wash. For a child of his age, this can bring only bad things to his health. And, of course, there is the cold that, in my opinion, is enough for a child of his age. The child is weak and it was expected that he would be sick in these conditions.

He has Stomach infection, he has the flue, his throat is inflamed, he has the fever. We have been here ever since Thursday – when he had 39,8 C fever and with no signs to go down. As soon as the medical team saw him, they decided to hospitalize him. Now he is better because all the medicine start to produce effects.

Nu mergem acasă… deși nu avem casă, pentru ca Silviu nu s-a recuperate cum trebuie. Ce are el acum necesită o perioadă mai lungă în spital. Când se va face bine, va trebui să ne intoarcem în tabără unde noi stăm și protestăm. Sper să nu o luăm de la început și să trebuiască să mă întorc cu el la spital

We are not going home yet… because we have no home and because Silviu is not all well. His illness requires a longer period within the hospital premises. When he is all better, we should go back in the Vulturilor camp, to further protest for our rights. I hope we will not be forced to come back to the hospital and to start this all over again.