După cele povestite în ultima postare, au fost chemați mai mulți polițiști, care au început să caute ceartă cu noi, încercând prin orice mjloc să se ia de noi.
Joi, pe 15 ianuarie, pe după-masă, a ieșit o nouă mașină dinăuntrul curții, încărcată cu lemne – formate din bucăți din fosta noastră mobilă și din tâmplăria pe care am făcut-o caselor.
Unul din oameni din comunitate, vrând să intre în baraca sa, a recut prin fața porții și atunci un polițist în civil a venit la el, l-a împins și i-a vorbit urât. Omul s-a apărat, de aici iscându-se un scandal mai mare. Au ieșit afară oameni din comunitate, inclusiv copiii și vecini din clădirile din jur. Polițistul în civil însă, nu a ezitat să scoată armamentul din dotare – ce părea a fi un pistol cu bile de cauciuc și un baston telescopic – pe care le-a folosit să amenințe copii și femeile din comunitate. A tras un foc în aer, amenințând-l pe primul bărbat de care s-a legat. Copii s-au speriat și au început să strige. Apoi a apărut dinăuntru un alt polițist în civil care, vazându-l pe primul cu arma și ce face, a încercat să-l potolească, spunându-i să își pună arma în teacă și să meargă înapoi în curte. Încerca asfel să aplaneze lucrurile, să facă ordine.

After the events described in our last entry, more cops were called, who started to look for reasons to start any scandal with us.
On Thursday the 15th of January in the afternoon, a new truck came out of the yard, packed with wood – wood out of the furniture and carpentry we had installed in our former homes.
One of the men from our community was passing by the gate of the yard on his way to his barrack when a policeman dressed in civilian’s clothes came to him, started to push him around and insult him. The man defended himself, and from this point on, a bigger scandal begun. All the people in the community came out, including the children and also the neighbours from the nearby houses. The policeman however, did not hesitate to get out his weapons – what seemed like a rubber bullet gun and a telescopic baton – and use them to threaten the man. The children got frightened and started screaming. Then another policeman got out of the yard, also wearing civilian’s clothes, and who, seeeing the first one with his gun pulled out, tried to calm him down, convincing him to put away his weapon and to get back in the yard. He was trying to calm the situation.

A doua zi, vineri, a venit un echipaj de la poliția locală. Aceștia au intrat în curtea de unde am fost evacuați, stând de vorbă cu persoanele care păzesc perimetrul – oameni de la firma de pază și de la poliția locală. Apoi au ieșit să dicute cu noi: ne-au spus să stăm liniștiți, nimeni nu va fi gonit și barăcile nu vor fi dărâmate. Mai bine să încercăm să aplanăm conflctul și să nu înrăutățim situația.
De marți – când s-a iscat primul scandal – Costel și echipa sa au fost înlocuiți cu alți polițiști care vin să-i controleze pe cei ce păzesc curtea
Toată această situație s-a ivit din cauză că oamenii din comunitate au remarcat că echipele care au venit cu camioanele să strângă lemnele nu aveau nici o autorizație și nu au semnalat începutul lucrărilor de demolare cu „Șantier în lucru”.

Next day, on Friday, a crew from the local police appeared. They went in the yard, talking to the guards, who are men from private security agencies and from the local police. Then they came out to talk to us, telling us we should rest assured, nobody will be cast out and the camp won’t be tore down. We would be better off trying to ease the conflict and not worsen the tensions with the guards, they added.
Since Tuesday – when the first scandal broke out – Costel and his team were replaced by other cops who come to check on the guards.
All of this situation happened because the community noticed that the crews skavenging for wood had no authorization to do so and never announced the beginning of the demolition of our houses with the usual, legal poster that says „Construction site / work in progress”.

În urma acestor întâmplări, vă cerem să fiți alături de noi dând mai departe postările noastre și prin orice alt mijloc cunoașteți pentru ca noi, comunitatea din tabăra de pe Vulturilor 50, să ieșim din iadul acesta. Cu sprijinul, ajutorul și solidaritatea voastră putem lupta împotriva sistemului care creează situații de felul acesta. Doar împreună putem face o presiune mai mare asupra autorităților – Primăria Generală, Primăria Sectorului 3 și Administrația Fondului Imobiliar – pentru a-i convinge să soluționeze odată situația, în condițiile în care toate familiile din comunitate au dosare de locuințe sociale complete.
Joi s-au împlinit patru luni de când am instalat tabăra de protest și, de atunci, am reușit să facem autoritățile să reacționeze și să înceapă procedurile pentru repartizarea de locuințe, după cum prevede legea. În acest moment tuturor li s-a făcut anchetă socială – aceasta fiind, de obicei, ultima etapă înaintea repartizării unei locuințe sociale. Cu toate acestea, nu se întâmplă nimic, nu știm de ce se întârzie atât și dacă se va ajunge la o rezolvare.
Oricine poate face ceva – prin cunoștiințe, idei, sprijin financiar sau prin obiecte, toate acestea sunt binevenite! Mai ales, dacă cunoașteți pe cineva care lucrează la una dn aceste instituții, poate putem afla care e situația cu dosarele noastre și la ce să ne mai așteptăm din partea lor.
Veniți să ne vizitați sau sunați-ne la numărul 0736590119.

After all of this, we ask of you to support us by passing on these posts and through any other means you can, so that we, the community from Vulturilor 50 could get out of this nightmare. Only with your support, help and solidarity we can fight against the system that creates situations such as this. Only together can we make a bigger pressure on the authorities – the General City Hall, the City Hall of the Sector 3, the Real-Estate Fund Administration to convince them to find a solution, given that every family in the community have full and completed social housing applications.
On Thursday, we „celebrated” four months since we set up the protest camp and, since then, we have succeded to persuade the authorities to react and start the procedures to allocate us housing, as the law obliges them. At this moment, all of the families have the social investigations done – this usually being the last step in the social housing procedure. Despite all this, nothing happens, we have no idea why this is taking so much time or if a solution will come about.
Anyone can do something – either through people they know, either ideas, or financial support or otherwise, everything is welcome! Especially if you know somebody who works in these institutions, maybe they can find out what’ going on with our applications and what to expect from them.
So, come and visit us or call us at (0040)736590119.

La mulți ani în noul an 2015! Să aveți un an plin de belșug, bucurii, reușite și sănătate.

Pentru noi 2014 a fost un an bun, dar s-a terminat cu evacuarea, statul și dormitul afară, în stradă, încercând să rezistăm frigului și unor autorități nepăsătoare. 2015 se pare că l-am început cu stângul pentru că ne este din ce în ce mai greu să găsim resurse pentru hrană și lemne de foc. Vreau doar să vă fac o mică introducere și să vă las pe voi să urmăriți un filmuleț cu evenimente recente.

A happy new year! I wish you a year of abundance, joy, success and health.

For us 2014 was a good year, but it ended rather badly – us being evicted, living on the streets, outside and striving to resist the cold and the uncaring authorities. As for 2015, we seem to have started on the wrong foot because we find it harder and harder to find resources for firewood and food. Within this text I will only roughly describe you our situation and I will let you watch the above video, which shows the recent events.

Luni dimineață, 2 mașini și un excavator au intrat să dărâme casele, fără nicio aprobare sau vreo autorizație. Au început să strice mai întâi mobila noastra, mobilier pe care noi n-am mai avut voie sa-l luăm când am fost evacuați.

Când am fost dați afară, nimeni nu ne-a făcut o hartie cu bunurile noastre. I-am luat la întrebări pe paznici și pe muncitori – dacă au autorizație sau un act pentru ce fac ei. Aceștia ne spun că așa s-a dat ordin „de sus”, că este santier în lucru și pot face ce vor, iar muncitorii și soferii mașinilor spun că ei nu știu nimic, că firma i-a trimis aici să care moloz.Dar de fapt ei cărau mobilă.

Monday morning two cars and an excavator came to demolish the houses, without any approval or authorization. They started by ruining our furniture that we were not allowed to get out of our homes at the moment of eviction.

When we were thrown out of our houses, nobody bothered to write down the things (our goods) that we were forced to leave inside the home. I questioned the guards and workers whether they have an official paper or a permit for what they were doing. They answered that they were given this order “from their superiors”, that there is a work site and they can do whatever they want. The workers say that they do not know a thing, that their employer sent them there to take away the debris. Actually, what they were taking from there is our own furniture.

Am cerut mobila pentru a o folosi la foc. De aici s-a iscat un mare scandal. Aceștia l-au sunat pe un anume Costel care lucrează ca jandarm, dar mai este folosit și la diferite intervenții. Acesta a venit îmbrăcat în civil și cu mașina personala și a inceput să ne injure, să ne agreseze. A chemat poliția pentru a ne amenda și pentru a aplana puțin lucrurile. A venit un domn care a pretins că este șef de șantier și că mâine (adică marți) ne va da și noua lemne, dar sa îi lăsăm pe ei să-și facă treaba.

Așa că au venit și a doua zi (marți) la prima oră, dar cu mai multă pază. A venit din nou domnul Costel, jandarmul. De data asta însoțit de alt coleg și cu mașina intervenției. Din nou ne amenință, spunând că ne va arăta el cine este și că doar o săptămână durează și vom fi demolați cu tot cu barăcile improvizate. Că va veni cu Rosalul și ne va lua tot. Acest lucru cu siguranță se va întâmpla pentru că la noi orice este posibil, iar cei care îmbracă una dintre uniformele statului fac abuz. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu și cu sprijinul vostru cu siguranță vom ieși biruitori.ERE

We asked to be given this furniture, so that we could use it as firewood. And this was the reason for a great scandal. The workers called a person named Costel, a gendarme whom is involved in all kind of interventions. This Costel came dressed as a civil and driving his personal car. He started to verbally abuse us and assault us. He called the police so that they would fine us and adjust the situation. A man – who told us he was the building engineer – came and told us that the next day (Tuesday) they would give us some woods, but that we should allow them to do their work.

They came the second day, with even more guard. Costel, the gendarme, came again, but this time along with a colleague and with the institution’s car. He started again to threat us – he told us that he would show us what he could do. He told us that in a week time we would be demolished, along with our barracks. He told us that Rosal would come and would take everything we have [1]. This thing is for sure to happen, because here anything is possible and the people in uniform are among the people that are abusing us. But, with the help of God and with your support I am confident that we are to win this battle.

De 3 zile încercăm să rezolvăm cumva problema locuințelor,încercăm să vorbim cu cineva în măsură să facă ceva. Dar ce să vedeți? Ați jucat verodată pinpog sau tenis sau volei. Sigur cunoașteți aceste jocuri și știți că toate se joacă cu o minge, fie ea mică sau mare.

Și acum să vă povestim cele întâmplate. Am decis noi să mergem pe la toate instituțiile capabile, după informațiile noastre, să rezolve problema noastră cu locuințele. Pe 17 am mers singură la Primăria Generală în speranța că voi găsi o persoană cu care să discut despre noi. Am ajuns acolo cam pe la ora 8 dimineata, am așteptat puțin în fața ușii, dar nimic. Apoi m-am hotărât și am intrat în clădire. Întreb la recepție dacă pot depune la ei un memoriu sau dacă pot discuta cu cineva. Îi explic persoanei de la intrare problema mea. Răspunsul lui: „Aici, din păcate, nu poți vorbi cu nimeni. Mergeți la registratură și depuneți acolo. Și tot de acolo luați bon de audiență la primar”. Zis și făcut. Merg la registratură, adică la Cişmigiu. Intru, iau bon de ordine şi aştept. Când îmi vine rândul, merg şi depun un memoriu în care mă adresez primarului general ,până aici toate bune şi frumoase ,apoi merg la un alt rând, bat la o altă uşă. Aici dau peste o femeie extrem de nervoasa.

EU: „Bună ziua, doamnă. Aş dori şi eu un bon de audienţă la primarul general”.
EA: „Pentru ce vă trebuie ?”
EU: „Pentru spaţiu locativ. Ştiţi, eu şi alte 26 de famili am fost daţi afară. Motivul ,,RETOCEDAREA locuintelor”. Şi avem 3 luni de când stăm pe stradă”.
EA: „Auzi, dragă, primarul nu are timp de voi acum şi mai ales în prag de sărbători. Şi, apropo ,au mai venit înaintea ta şi alte persoane. Nu v-au spus că nu au rezolvat nimic?”
EU: „Doamnă, vă rog frumos, daţi-mi totuşi bonul”.
EA: „Auzi, doamnă,îţi fac aşa un bon, fără dată concretă. Că nu pot să fac asta. Şi veţi fi sunată abia peste 6 luni. Să vedem, poate găsim o ZI şi veţi merge în audienţă la primarul Sorin Oprescu.”

We have been trying to somehow solve this problem with our homes for the last three days, by finding someone who would be able to do something. But what do you know? Have you ever played tennis, volleyball or ping pong? You know for sure that all these games are played with a ball, whether it’s a small one or a big one.

Let me tell you about our previous week. We have decided to make a tour of all the institutions that, according to our information, are capable of solving our housing problem. On the 17th of December I went to the General City Hall by myself, hoping that I would find a person to talk with about our situation. I arrived there at around 8 o’clock in the morning, I waited a bit in front of the door…and nothing. I made up my mind and I entered the building. I asked at the reception whether I can file in a memo or if I can sit for a talk with someone about my problem. His answer was: „You cannot do that here. You have to go to the registry office. And you have to take a receipt of order for you to be registered for a public hearing with the mayor”. Ok, I understood that I have to comply. I went to the register office, near Cismigiu Park [1]. I entered, got a receipt of order and waited for my turn. I filed in my memo addressed to the General Mayor. All good so far, then I went to another queue, another door. Here I found a rather irritated clerk.

Me: „Hello. I would like a receipt of order for a public hearing with the General Mayor”.
Her: „Why do you need to see the mayor for?”
Me: „I would like to talk a bit on the matter of social housing. Me and another 26 families were evicted from our homes on the matter of retrocession. We have been living on the streets for three months now”.
Her: „Here me out, dear, the mayor does not have time for you now, especially during the holidays. And, by the way, there were several other people coming here before you with the same problem. Haven’t they told you that they didn’t solve a thing?”
Me: “Please, I would still like to have the receipt of order”.
Her: “Here me out, lady. I will give you receipt of order, but without a date. I can’t give you a date. You will be called in six months from now. And we’ll see, maybe we’ll find a day for you to have a public hearing with the mayor Sorin Oprescu”.

În tot acest timp a trebuit să plâng şi să implor pentru un simplu bileţel. Plec de acolo şi mă indrept spre Palatul Victoria. Acolo găsesc un domn foarte amabil cu care am stat de vorbă, am scris un memoriu detaliat cu situaţia noastră, în speranţa că acesta va ajunge la domnul Ponta.
Dacă la Registratura Primăriei Generale am plâns, la registratura de la Palatul Victoria am fost foarte bucuroasă de primire: domnul de acolo mi-a vorbit cu multă căldură (cuvinte le lui m-au incurajat) şi am avut o speranţă că am să discut cu domnul prim-ministru.

DOMNUL: „Şi o să încercăm noi să vă rezolvăm problema. Aşteptaţi răspunsul în decurs de o LUNA.”

A doua zi, pe 18 decembrie, merg însoţită de alte 4 femei (din nou, la ora 8 dimineata) în faţa primăriei Generale, unde are biroul Sorin Oprescu. Ne impărţim: două la o uşă, trei la o altă. Urmăream venirea primarului general. Aveam un memoriu scris de mana, pregătită să îl dau. În una dintre parcări era mare agitaţie, semn că venea primarul. Mă uit în jur şi văd un bileţel lipit de lanţul de la intrarea în parcare pe care scria: „Vă rugăm, nu blocaţi intrarea. 18-12-2014 SEDINŢĂ CONSILIU GENERAL”. Ghinionul meu sa aflu de această şedinţă şi să nu pot anunţa pe nimeni. Nici una dintre noi nu aveam credit pe telefon. Dar, când vrea, Dumnezeu face minuni . Mă sună Veda (de la Frontul Comum Dreptul la Locuinţe, de la unul dintre ong-rile care ne ajuta). Îi spun unde suntem şi ce vrem să facem. Ea dă câteva telefoane şi află la ce oră se ţine şedinţa – ora 13. Între timp, Veda a mai sunat alţi oameni care să ne susţină. Între timp, în spatele nostru apare Oprescu. Mare bucurie pentru noi.

NOI: Bună ziua, domnule primar. Suntem câteva femei din comunitatea din Vulturilor, 50. Vrem să vă dăm acest memoriu. Să vă spunem să nu uitaţi că locuim în stradă de 3 luni şi 5 zile. În frig. Şi nu avem nuciun fel de condiţii”.
EL: „Dar n-am uitat de voi”.
O alta femeie ii spune: „Domnule primar, cât mai aşteptăm? Că avem dosarele complete şi ni s-au făcut şi anchetele sociale”.
Răspunsul primarului a fost următorul: „Da!! Ho, că n-am dat case la nimeni”.

Şi încearcă să plece, moment în care noi ne îmbrăţişăm de bucurie că i-am dat şi memoriul şi că am putut să vorbim cu el direct. Acesta întoarce capul spre noi şi ne vede bucuria din suflet, zâmbeşte şi apoi intră în clădire. Am aşteptat în continuare în faţa uşii, sperând că ne va da un răspuns. Am aşteptat până la ora 5 seara, dar nimic. Niciun răspuns.

All this time I had to cry and beg for a simple receipt of order. I left this place and went to Victoria Palace [2]. There I found a very nice person who found it in his heart to listen to my story and wrote a very detailed memo describing our situation, hoping that it will eventually be read by the Prime Minister. If at the
Registry office of the City Hall I cried, here I was rather overwhelmed by this man – he spoke to my in a very warm tone, with words that filled me with hope. I had a real hope that the Prime Minister would listen to our problems.

The man: “We will try to solve your problem. You have to wait for an answer for a month”.

The next day, December 18th, me and another four women went again, at 8 in the morning, in front of the General City Hall. We split – two in front of a door, the other three in front of another. We were waiting for the General Mayor to arrive. I had a hand written memo that I was planning to hand to him as soon as I got the chance. In one of the parking lots we could see that people were really agitated, this was an omen that he is about to arrive. I looked around carefully and I noticed a slip note that said “Please, do not block the entry. 18-12-2014 GENERAL COUNCIL MEETING”. This came as a big surprise for us and we felt really ill-fated because none of us could make a call. But when God wants, he can make miracles. Veda (from FCDL, one of the NGOs that help us) called me. I tell her all about what we found out and ask her to find out the hour at which this meeting will take place. She made some phone calls and was told that it will be at 1 o’clock. She also announced some other people about us being there so they will come and support us. Meanwhile, Oprescu finally arrived. This was of great joy for us.

We: “Hello, mayor. We are a few women from Vulturilor, 50. We would like to give you this letter. We want to remind you that we have been living on the street for 3 months and 5 days now. We live in the cold and we don’t have proper living conditions.”
Him: “But I haven’t forgotten about you”.
We: “Mayor, but please, how long should we wait? We have all our documents in order. We had our social enquires done”.
The mayor: “Yes! Stop already, I haven’t given social houses to anyone!”

As he was leaving, we were hugging each other, happy to have given him the letter and spoken to him directly. He turned his head to us, saw how happy we were, smiled and entered the building. We stayed in front of the door, hoping he’ll give us an answer. We waited until 5 o’clock, but still no answer.

A treia zi, pe data de 19 decembrie, ne mobilizăm puţin mai bine. Ne strângem mai mulţi, luăm şi câteva bannere cu diferite mesaje. Împreună cu presa şi reprezentanţi ai unor ong-uri, mergem să facem un protest spontan. N-am avut aprobare. La ora 10 dimineaţa, toată lumea eram la primărie să protestăm. Angajaţii primăriei au început să se agite şi să pară extrem de importanţi (până la Dumnezeu te omoară sfinţii). Mai mult, erau deranjaţi de prezenţa noastră în faţa primăriei.

Vine un domn şi ne întreabă: „Staţi mult aici?”. Şi Victor (unul dintre oamenii din ONG-urile care ne susțín) ii răspunde: „De trei luni stăm afară”. Nu a trecut mai mult de o ora si apar jandarmii, unul cate unul. Si incep „aveți aprobare, știți că nu aveți voie să protestați. Dacă nu plecați, suntem nevoți să vă sancționăm. Mai bine strângeți-vă lucrurile și plecați”.

Răspunsul nostru: ”Noi, domnilor, avem bonuri de audiențe, am depus memorii, am protestat legal în fața instituției AFI, avem dosare depuse la toate instituțiile competente (AFI,PRIMĂRIA de SECTOR ,PRIMĂRIA GENERALĂ pentru spațiu locativ) și nimic. Vrem și noi o persoană cu care să discutăm câteva minute și să ne dea un răspuns. Cât mai stăm în stradă, de ce ne mai ține în stradă când noi avem totul legal”. Jandarmii le transmit mesajul nostru și roagă pe cineva să vorbească cu noi. Afară frig de înghețau pietrele. S-au gândit ei să cheme în primărie o singură persoană cu care să stea de vorbă.

Grupul m-a ales pe mine, așa că intru în primărie însoțită de un politist local, ajung pe la etajul 6, intru în birou și stau de vorbă cu TUDOR TOMA, secretar al Primăriei Generale.

The third day, on the 19th of December we were a bit better organized. We gathered more people, with some banners. Alongside with the press and some NGOs representatives we went for a spontaneous protest in front of the City Hall. We were there at 10 o’clock. The city hall employees were all agitated, trying to intimidate us. There’s a Romanian proverb that says: “until you get to see God, the saints will eat you alive”. They were clearly disturbed by our presence there.

A gentleman came towards us, asking if we were to stay long there. Victor (one of the NGOs’ representatives) answers: “We have been staying on the streets for three months now”. Before an hour passed, representatives of the Police forces came, one by one. They asked us if the protest is authorized and threatened us with sanctions if we were not to leave.

We answered them: “No, we will not leave! We did everything right: we wrote memos, we filled in an application for a public hearing with the mayor, we held protests in front of all the institutions that are able to solve our problems. We only ask for someone to talk to us for a few minutes, a person that could give us an answer. We would like to know how long are they going to keep us on the streets bearing in mind that we have passed all the legal requirements for receiving social housing”. The police went into the City Hall and asked for a someone to come and speak with us – in turn, we were asked to choose a representative of our own. The group chose me.

I went into the City Hall, accompanied by a policeman. In an office at the 6th floor I met TUDOR TOMA, secretary of the General City Hall.

Mă întreabă: “Doamnă, de ce stați afară să înghețați ,stați degeaba afară în frig. Gândiți-vă la sănătatea voastră”

EU: „Domnule, de 3 luni și 5 zile stau afară și îngheț de frig. Împreună cu alte familii. De ce să inghet și să nu mă vadă nimeni ? Am venit să ingheță în fața voastră, să vă amintiți de noi și să rezolvați această problemă”.

EL: ”Nu avem, doamnă, case. Singura modalitate de a vă ajuta este să vă băgăm la centre femeile şi copiii minori la mame maltratate, Iar tinerii, împreună cu bărbaţii la: rondul de noapte”.

EU: „Drept ce mă luaţi? Păi m-a bătut cumva bărbatul?”.

EL: “Doamnă, nu spuneţi asta! Asta e tot ce vă putem oferi, mergeţi şi vorbiţi cu D-na Carmen Ivănoiu de la AFI cu care am vorbit şi mi-a spus că nu aveţi dosarele complete toţi. Ci doar 2 familii”.

EU: „Acest lucru este o minciună. NOI toţi avem dosarele complete, iar ancheta socială este făcută. Din câte ştiu, aţi avut ieri consiliu general. De ce nu s-a discutat şi despre noi?”.

EL: „Acest consiliu se face o data pe an. Noi nu am discutat ieri despre voi, nici pomeneală de aşa ceva . Se discută lucruri cu totul diferite. Şi acum abia la anul, în ianuarie se va întruni comisia de la AFI în încercarea de a rezolva ceva”.

EU: „Dar de ce nu ați discutat și despre noi? Ce vreți? Să venim cu tot cu copii și să ne omorâm sau să ne dăm foc. Voi vreți cazuri extreme ca să rezolvați o problema, să nu ne mai chinuiți copii care dorm în stradă. Voi vă pregatiți de sărbători, vă gândiți la petreceri. Copii și bătrâni bolnavi stau afară și îngheață. Mai bine murim și ne dați case la cimitir”.
Un domn din birou imi spune cum că locurile de veci au devenit o fiță. Sunt ”mai scumpe decât două case, iar noi nu avem bani”.

Domnul Toma devine foarte insistent și ne trimite la AFI să vorbim cu Carmen Ivanoiu, să ne lămurim acolo cu actele. Îi spun că nu mă duc acolo pentru că asta este o eschivare. Faptul de a ne trimite la AFI este o strategie pentru a scăpa de noi. De unde stiu eu sigur că această doamnă va fi acolo și ne va aștepta și că nu va căuta motive să se ascundă de noi.

Domnul Toma: “Eu am vorbit personal cu ea” și îi spune unei doamne din birou să îi facă din nou legătura cu AFI ca să mă convingă că el este un om de cuvânt. Răspunsul doamne: liniște, nu răspunde. Acum dl. Toma ridică tonul la mine, îmi spune să merg la Carmen Ivanoiu pentru că mă așteaptă. Mi-am dat seama că tot ce vrea este să scape de noi, să nu mai protestăm. Penrtu că ei așteptau copii să-i colinde. Era agitație mare, iar noi nu făceam decât să le stricăm dispoziția, petrecerea. Îi spun și eu la fel de hotărâtă că mergem acolo, dar dacă nu o găsesc, vin din nou aici și de data asta aduc și mai mulți oameni.

He asked: “Madam, why do you stay outside and freeze for nothing? Think about your health”.

I answered: “Sir, I have been freezing on the street for 3 months and 5 days, together with other families. Why should I freeze when there’s no one to see me? We came to freeze here, in front of the City Hall, hoping you will remember about us and help us solve our problem”.

Him: “Madam, we do not have houses! The only way to help you is to accommodate the women and the children within the center for ill treated mothers, while the young people and the men will be accommodated within the night shelter for the homeless people”.

Me: “But why would you do that? Do you think my man has beaten me?”

Him: “Please don’t speak like that. This is all we can offer. You should go and talk with Carmen Ivanoiu, from AFI[ Administratia Fondului Imobiliar – local authority for administering the state property fund]. I’ve spoken to her and she told me that only two of the families have complete social documents”.

Me: “This is a lie. We ALL have complete documents and the social enquiries already done. I know that yesterday you had a Council meeting. Why haven’t you discussed our situation?”

Him: “This meeting is held once a year. Of course we didn’t talk about you. This meeting is about whole different matters. A new commission at AFI is to meet in January”.

Me: “But why didn’t you talk about us? What do you want? You want us to come with the kids, to kill ourselves or to set ourselves on fire? You need extreme measures to solve the problem of our kids sleeping on the street. You are all preparing for parties and planning your holidays. Children and ill old people live on the streets during the winter. We’d better die and wait for a home within a cemetery”. A colleague in the office, overhearing our conversation, tells me that cemeteries are becoming a fad. They are “more expensive than a couple of houses and we have no money for that”.

Toma insisted that we go to AFI and talk with Carmen Ivanoiu, to clear the situation with our documents. I explained to him that I don’t want to go because I think this is a strategy to get rid of us. How can I know that this lady is there waiting for us and won’t come up with a reason to hide from us?

Toma: “I personally talked to her”. He asked his secretary to call her in order to convince me that he is a man of his word. The secretary called, but no answer. He became very irritated and, raising his voice, told me to just go there because Mrs. Carmen Ivanoiu is waiting for me. I realized that all he wanted was to get rid of us, to stop the protest. And this was because there was a festivity for children planned later that day at the City Hall. This protest would only ruin their Christmas spirits. I told him that I would go but if I won’t find this woman, I would come back with even more people to protest.

Cobor, comunic ce ni sa transmis și le spun să mergem pentru că ne așteaptă Carmen Ivanoiu la AFI. În aproximativ 15 minute am ajuns, noi și presa. La intrare, un paznic (polițiștii locali ne asteptau cu grilaje) vede că suntem mulți și parcă și-a dat seama cine suntem: „Ce faceți, unde mergeți?”/ ”O căutăm pe Carmen Ivanoiu; am fost la Oprescu și ni s-a spus că ne așteaptă dânsa aici”. EL: ”Serios? Păi tocmai a plecat la primărie. A fost chemată acolo, nu vedeți că nu are nici mașina aici?”. Ne-a permis să urcăm la etajul șase, să ne convingem că nu este acolo. Toată lumea era pe hol. Toți, mai puțin Carmen Ivănoiu. Ne tot repetau că ”șefa” nu este, a plecat acasă „și degeaba faceți scandal, nu avem case. De ce nu mergeți la Negoiță, el ce face?”. Unul dintre angajații AFI a observat presa și se calmează brusc. Cu zâmbetul pe buze, se adresează celor din presă: ”știți că nu aveți voie aici, vă rugăm, nu ne faceți să chemăm poliția, nu aveți voie să filmați și să pozați, e caz de pușcărie..”. Astfel au reușit să gonească presa.

Am renunțaț să protestăm la AFI – am decis să îi credem că doamna director nu este și să ne întoarcem la primărie. Cu toate astea, i-am întrebat cu privire la planurile lor pentru noi – noi avem dosarele complete, avem anchetele sociale făcute. Oare ce altceva mai vor de la noi? Noi facem totul legal, iar acești oameni își bat joc de noi – ne pasează de de la unii la alții.

Poate acest episod a fost unul amețitor pentru voi. Dar am vrut să vă detaliez fiecare cuvânt, fiecare răutate spusă de ei. Ne întrebăm cum au ajuns să se înjosească atât de tare încât să mintă oamenii? Și câtă lipsă de profesionalism să rezolva problema ascunzându-se și fugind de responsabilitate.
Nu știu dacă vă amintiți jocul ursul doarme și visează / că papucii lui dansează.

Când ai un suflet curat și o inimă bună, când ești credincios în lucrurile mici, vei fi credincios și în lucrurile mari, cred eu.

Nu cred că Dumnezeu nu ne va face dreptate.

I went down to tell the other people what I was told. In about 15 minutes we arrived to AFI, alongside some press. The police was already waiting for us. The guardian at the entry, seeing how many of us there are, asked us: “What are you doing? Where are you going?”.
“We are looking for Mrs. Carmen Ivanoiu. We went at the City Hall and were told she is waiting for us here”, we said.
“Really? She just left to the City Hall. She was called there. Can’t you see her car isn’t here?”, he asked.
They allowed us to go up to the 6th floor and see for ourselves that she wasn’t there. Everybody was in the lobby, except Carmen Ivanoiu. They kept on saying that “the boss” was not there and that we should stop protesting because they do not have homes: “Why don’t you go to Negoita, what is he doing for you?”.
One of the employees noticed the press and suddenly changed his attitude. With a smile on his face he told the journalists: “you know you’re not allowed here, please don’t make us call the police, you could end up in jail if you continue to take photos or videos”. So they managed to send the press away.

We decided to give up on the protest and believe their claims about Carmen Ivanoiu not being there. We asked on more time what they plan to do about us – we did everything they asked us to do. What else was there to do so that they should do their job? Al these people just mock us by sending us from one place to another.

Maybe this is a long story. But I thought you should know all about what happened, each mean word they told us. We are now wondering about their lack of integrity – how low can these people go lying like this? And we are amazed by their lack of professionalism in solving this problem by hiding and running away from responsibility.

When one is pure at heart and has faith in the little things, one must hope for big miracles too. This is my opinion.

And I don’t think that God won’t do us justice.

Trei luni! Da, ați citit bine, trei luni de când stăm afară, în frig. Acolo dormim, acolo mâncăm, acolo am învațat să supraviețuim frigului și nepăsări primarului pe care nu-l interesează soarta noastră. Spuneți voi, prieteni dragi, dacă vi se pare corectă atitudinea lui Robert Negoiță.

Auziți ce face acesta: trece cu mașina lui gri și cu geamuri fumuri, cu șoferul lui la vedere. Pe stradă merge încet, ne privește din mașina lui și când cineva îl vede și strigă cu glas tare: “Uite-l pe primar!” , “Trece primarul!”, acesta accelerează în forță (primarul fuge). Asta da rezolvare a lucrurilor și înțelegere a responsabilităților.

Un alt primar, de data aceasta Primarul General SORIN OPRESCU, își trimite forțele de ordine (poliția ,locală , poliția “generală”) să ne verifice, în speranța că poate am plecat și ne-am dat bătuți. Am întrebat de ce vin sa facă o listă cu numele și CNP-ul nostru, iar răspunsul lor a fost foarte ferm: “Este o dipoziție dată de primar. Acesta vrea să știe cine potestează, cine lucrează, dacă au mai plecat dintre oameni”.

De când ne-au dat afară, primarul știe că nu avem apă, căldură, lumină și nici toalete. Dar nici un semn din partea primarului că ar dori să ne ajute în vreun fel. Da’ ce să vezi? Dintr-o data, câtă milă, câtă responsabilitate, câtă bunătate și înțelegere încât să ne facă un cadou de Moș Nicolae: 2 toalete ecologice aprobate și ansamblate fix pe 6 decembrie 2014, la ora 6:30 dimineața.

Ăsta da cadou!

Three months! Yes, you read well; we have been living on the street, in the cold, for three months now. It is there is where we sleep; there where we have learned to survive the cold and the go-by attitude of the mayor who is not at least interested in our fate. Please, dear friends, tell us: do you feel that our mayor’s attitude towards our problems is a right one?

Just look at what he is doing: very slowly passing by on our street, in his mysterious grey car with tinted windows, driven by his chauffeur. He just looks at us until someone calls “Look, there is the mayor! There goes the mayor!”. It is then when the car suddenly accelerates and he chooses to run from us again. This is his way of assuming responsibility and solving our problem.

Another mayor – the General Mayor, Sorin Oprescu – sends his police officers to check on us systematically, hoping that we gave up and left. We asked the policemen why they often come and ask for our papers and ID cards. They told us: “We are following the mayor’s order. He wants to know who is protesting, who is working, if there are people who left the place”.

Ever since we have been evicted, the mayor is aware that we don’t have water, heat, electricity or toilets. So far we had no sign from our mayor that he would like to help us. But, surprise. Suddenly, on Saint Nicholas Day, the mayor was overwhelmed by compassion, responsibility, kindness and understanding, so he gave us a gift. On the 6th of December 2014, at 6:30 in the morning, he approved and installed two ecological toilets on the street.

This is what we call a gift!

Și uite așa, cu bune și cu rele ,una peste alta s-au făcut 3 luni de când stăm în strada. Unde s-au petrecut atâtea evenimante în viețile noastre, cum ar fi: dintr-o casă, am ajuns să stăm în stradă, să dormim pe cartoane, să ne învelim cu pături și saci de dormit. Apoi am fost foarte bucuroși pentru că am primit corturi, saltele.

And here we are, against all odds, after three months of living on the street. The street that bore witness to so many events in our lives such as becoming homeless after being kicked out of our homes, sleeping on cardboards on the sidewalk, covering ourselves with blankets and sleeping bags, as well as the happy moment when we received tents and mattresses.

Astăzi, din cauza frigului și a ploi, ne-am construit cabane din pături și lemne pentru un adăpost mai rezistent la zăpadă ,frig ,ploi. În aceste cabane ne-am băgat corturile pentru a ne proteja de frigul de afară pentru că nu avem căldură, lumină, apă, chiar și în aceste condiții continuăm să mergem la muncă și să trimitem copiii la școli. Uneori cerem apă la vecini pentru a ne face un duș, alteori ONG-urile au venit cu o mașină pentru a ne lua copiii la ei acasă pentru a se spăla. La fel procedăm și cu hainele: tot ei ni le spală.

Because of the rain and cold we have built lodges out of woods and blankets so that we have a better shelter to protect us from rain, snow, cold. We put our tents in these lodges in order to keep away the cold. We don’t have any kind of heat, light, or water source. Despite all this, we go to work every day and we send our children to school. Sometimes we ask for some water from our neighbors so that we can take a bath. There were times when the activists from the NGOs took our children to their homes to give them a proper bath. They are also the ones who help us wash our clothes.

Ne-am facut un obicei: de dimineața până seara stăm afară și căutăm lemne să le ardem pe trotuar. În acest fel ne încălzim, dar ne și afumăm și imaginați-vă cum se simte mirosul în mijloacele de transport. Autoritățile n-au niciun stress, n-au nicio treabă cu faptul că ei condamnă copii,tineri și bătrâni să doarmă pe stradă, în frig, iar domniile lor stau la căldură și își fac planuri. Planuri de sărbători. Noi ne facem și noi planuri, dar, of, cum să trecem de frigul de afară, de ploi, de zăpădă. Căci de sărbători nici vorbă. Ce brad ,ce cadouri, globulețe, luminițe, primire colindătorilor și atâtea lucruri pe care toată lumea le face cu drag de sărbători? Pentru noi acestea au ajuns sa fie doar un vis frumos, pentru ai noștri copii, iar pentru ai lor părinți un OFTAT și un șir lung de PLÂNS continuu. În fiecare zi ne rugăm, strigăm la Dumnezeu să aducă fericire și bucurie pe fețele copiilor nostri, să avem din nou o casă unde să fim în siguranță.

We now have a ritual – from morning until night we stay outside and look for woods that we can burn on the sidewalk. This is our only heat source. But one can imagine the smell of our clothes after sitting near the open fire. This is a real problem when we have to use public transportation. The authorities are not at all concerned; they don’t mind that they are condemning children, young people and elders to sleep on the street, in the winter cold. They are doing well in their heated homes, planning how they’ll spend the holidays. We are also making plans about how to survive despite the cold, the rain or the snow. We don’t dare to dream about all the things that people like to do during the holidays: adorning the Christmas tree, receiving presents, placing Christmas lights and decorations, receiving minstrels. Christmas is just a beautiful dream for our children and one more reason to be sad for us, their parents. Not a day goes by without praying to God for some joy and happiness on our children’s faces, as well as for a safe place that we can call home.  

Bună, vă scriu din nou. De data aceasta să vă povestesc cine sunt persoanele care ne ajută, cine sunt aceia care suferă alături de noi, cei care de fiecare data ne-au apărat, ne-au sprijinit și care ne-au înțeles și au plâns odată cu noi. Iar pentru noi, cei din comunitatea din Vulturilor, acești oameni valorează mult.

Au însemnat mult atunci când nu aveam pe ce dormi, când nu aveam cu ce să ne învelim, când dormeam sub cerul liber. Ei au fost alături de noi când ploaia, frigul și zăpada..ne loveau. Nu o sa dau nume, sunt foarte mulți, chiar foarte mulți. Și tuturor le suntem recunoscători. Și organizațiile non-guvernamentale au fost multe. Au fost alături de noi la proteste, în stradă..Acești oameni, de aproximativ 3 luni, ne dau pături, saltele, corturi, haine, o masă caldă în fiecare seară, un ceai cald. Ne-au ajutat cu diferite acte. Au fost cu noi când poliția ne-a bătut pe unii dintre noi, din păcate. Nu o să dau nume, pentru că recunosc că nu îi știu pe toți. Sunt oameni străini (până acum) care au venit și ne-au dat o masă caldă. Acești oameni au făcut și fac lucruri pe care autoritățile române ar fi trebuit să le facă.

Tot ce am primit de la autorități au fost refuzuri. De la Oprescu, Negoiță… oferte cum ar fi șase luni bani de chirie, dar după fără vreo siguranță că am primi bani sau locuințe. O altă ofertă a fost ca femeile și copiii minori să meargă la centrul pentru mame maltratate, iar bărbații împreună cu cei de vârsta de 17, 18, 20 de ani să meargă la adăpostul “Rondul de noapte” suficient cât să trecem prin iarnă. Iar apoi, fiecare pe cont propriu. Am primit și amenințări: dacă nu plecăm din stradă, vor veni să ne ia copiii minori. Toate aceste oferte și amenințări nu ne-au făcut decât să ne unească și mai mult.

Hello, I am writing again. This time I want to tell you about the people who are helping us, who are suffering along with us, the people who offered their support and their protection every time we needed it. People who cried with us and who understand our suffering. For us, the community from Vulturilor, these people mean the world these days.

They were extremely important to us when we had no bed to sleep in, when we had no blanket to cover during the night, when we slept under the sky, with no roof over our heads. They were there for us when the rain, the cold, the snow were our enemies. I will not give you names because they are too many to count. I want them to know that we are very grateful. We had plenty of NGOs with us too, NGOs that were with us on the street, during the protests and to the public institutions. For approximately 3 months, these people and NGOs have given us blankets, mattresses, tents, clothes, a warm meal a day, a warm tea. They helped us with our official documents. They were with us when the police beat some of us. I will not give their names because, I admit, I do not know everybody. Until now, these people were strangers who came and fed us a hot meal. These people do the things that the public authorities should have done instead.

All we received from the authorities were refuses. Oprescu and Negoiță…offered to give us money to pay our rent for six months, with no assurance that we are to be supported after this period of time (whether with money or a place to live). Another offer was for the women and children to go to the center for the ill-treated women while the men and the people over the age of 17, 18, 20 to go to a different shelter. And this offer is only for the winter period. We also had our share of threats: if we refused to leave the street, they would come to take our children away. All their offers and threats only made us even more united.

Este ora 10. Pe toate străzile apropiate de strada noastră sunt doar mașini de poliție și jandarmerie care au blocat tot. Au coborât din mașini și dube și au venit în număr foarte mare peste noi, împreună cu evacuatorul și avocatul. Aceștia ne întocmeau evacuările.

Nu ne-au lăsat să mai intrăm în case și au început să ne agreseze: să împingă copiii, sa bată femei și băbați, obligându-ne să ieșim. Mai mulți dintre noi ne-am urcat pe acoperișul unei case mai înalte pentru a protesta și a ne spune durerea. În timp ce noi strigam pe casă, mulți își strângeau ce apucau de prin casă, pentru a le scoate în stradă. Încearcau să-și recupereze din bunurile materiale.

It’s 10 o’clock now. All the nearby streets are blocked by cars belonging to the local police and Gendarmerie. They got out of their cars and vans and they came to get us, so many of them, together with a bailiff and a lawyer who were taking care of the paperwork for getting us evicted.

They wouldn’t let us go back into our homes and they started to bully us: pushing the children, hitting the men and women, forcing us to come out. Some of us climbed on the roof of a taller building to protest and shout our pain. While we were doing that, other people were inside trying to gather and salvage as many of their goods as possible.

Într-un târziu, când nimeni nu ne-a mai dat atenție, ne-am dat jos și am mers în stradă. Acolo, fiecare familie s-a instalat pe trotuar de parcă eram niște mașini și fiecare dintre noi aveam locul nostru de parcare. Această zi a trecut cumplit de greu. Seara ne-am pus câteva cartoane pe jos și peste ele niște pături pentru a putea dormi.

Nimeni nu putea dormi. Se auzeau voci, voci ale unor oameni care până acum au dormit în case, iar acum sunt obligați să doarmă afară . Acești oameni se întrebau unii pe alții dacă sunt bine. Între ei s-a format o comunitate foarte strânsă.

After a while, when no one was paying attention to us anymore, we came down and went on the street. Every family took a spot on the sidewalk like cars on parking spaces. This day passed unbearably slow. In the evening we improvised some beds on the sidewalk using cardboard and blankets.

No one could sleep. We heard voices, the voices of people who up until now slept in their homes and were now forced to sleep outside. They were asking each other if they’re alright. They formed a very tight community.

Este 16 septembrie și oamenii arată ca după un cutremur sau un dezastru mai mare. Nici nu s-a luminat bine, că au apărut din nou jandarmii și poliția locală, tot în număr mare. Ne spun că trebuie să plecăm și să eliberăm trotuarul, să ne luăm hainele că ne ajută ei cu mașinile de la Rosal. Să ne ducă lucrurile la loc sigur. Nimeni nu a vrut să plece și atunci a început haosul. Au dat ordin să ne ia lucrurile cu forța și să le ducă în unul dintre adăposturile celor de la Rosal. Ne-au spus că în timp de 15 zile le putem revendica, dar după aceste zile, nimeni nu a știut să ne spună ce se va întâmpla cu ele. Acest lucru a făcut ca oamenii să se opună și să-și apere drepturile. Jandarmii, la ordinal șefului lor, au început să lovească atât copii, cât și femei și bărbați. Una dintre persoanele lovite a fost un bărbat cu cancer la gât (are montat un “buton” la găt).

Toată lumea s-a alarmat, iar jandarmii s-au speriat de reacția noastră. Noi ne făceam griji pentru acest bărbat care a fost lovit, trântit jos și căruia i-a sărit acest dispozitiv. Vocea lui era acum o voce stinsă, pentru că deja nu mai putea vorbi. Poliția locală se uita și ne spunea nouă să sunăm la 112 și să cerem ajutor pentru că ei nu pot face nimic.

It’s the 16th of September and the people look like they’ve been through an earthquake or some other big calamity. It’s barely sunrise and the Gendarmerie and local police are here again, as many as the day before. They keep telling us we must leave and free the sidewalk and that they will help us transport our belongings using vehicles from Rosal [1]. To take them to a safe place, they said. No one wanted to leave and that was the beginning of mayhem. They ordered their people to take our belongings by force and take them to one of the Rosal storages. They told us we can claim them back in the next 15 days but they wouldn’t tell us what will happen to our things after this time. This caused the people to fight and claim their rights. The bobbies, following their boss’s orders, started hitting the children, as well as the women and men. One of the people they hit was a man suffering from throat cancer (he has a “button” mounted on his throat) [2].

Everyone was alarmed and the bobbies were frightened by our reaction. We were worried about this man who had been hit, slammed to the ground and whose medical device was broken. The local police was watching and asking us to call 112 and ask for help because there’s nothing they can do.

La Pro TV Andreea Esca ne-a făcut “țigani”. A spus despre noi că nu avem acte, nu avem școli și că nu muncim nicăieri, dar se înșeală. Noi avem și școli, și acte și nimeni nu ne-a lăsat să stăm acolo din milă, ci pentru că am avut niște acte. Sunt oameni care s-au născut, au crescut și au trait în Vulutilor, 50. Acești oameni au acum 50, 60 de ani. Așa că nimeni nu poate fi ținut într-o casă de milă atâția ani.

Andreea Esca from Pro TV called us “gypsies”. She said that we have no ID papers, no education and that we don’t work, but she’s wrong. We went to school, we have ID and nobody let us live there because they took pity on us but because we had all the required documents. There are people who were born and raised here, who spent their entire life on Vulturilor 50. These people are now 50 or 60 years old. Nobody would let someone live somewhere so long out of pity.

Locuiam împreună cu bunica din partea tatălui meu când mama a primit casa din Vulturilor, 50. Locuința a primit-o de la locul de muncă de atunci, de la sticlăria “STITECX”. În anul 1997 ne-am mutat în această casă. După câteva luni, mama s-a dus să o cumpere de la ICRAL, dar acolo a aflat că această casă este în litigiu și că nu o poate cumpăra.

I lived with my paternal grandmother when the place we lived in Vulturilor 50 was assigned to my mother on behalf of STITECX, the glassware factory where she was working at the time. We moved here in 1997. After a few months my mother wanted to buy the house from ICRAL [1] but she was told that it is in litigation and therefore cannot be bought [2].

În anul 2002 a venit proprietarul care a revendicat nu doar casa părinților mei, ci întreaga stradă Vulturilor de la nr. 50. La această adresă sunt 27 de locuințe, construcția fiind numită “han”. În 2002 acel proprietar ne-a făcut contracte de chirie pe cinci ani până în 2007. În tot acest timp, noi am plătit chirie, lumină, apă și restul utilităților. După ce aceste contracte au expirat, în 2007, acest proprietar, Harșa Călin Ionuț, a vândut în leasing unei firme norvegiene, cu tot cu locuitori (noi, cei care încă locuiam acolo). Am fost lăsați să locuim aici până când înțelegerea dintre Harșa Călin Ionuț și firma norvegiană era încheiată. Pe 15 septembrie 2014 au venit aici, împreună cu Poliția Locală, Jandarmeria Română, 8-10 dube pentru a ne evacua.

In 2002 came the owner who claimed not only my parents’ house, but the whole building complex in Vulturilor 50 which comprises 27 housing units and it’s called “The Inn”. The owner agreed to lease us the place for 5 years until 2007. During this time, we paid the rent as well as utilities such water and electricity. After our lease contract expired in 2007, the owner, Harsa Calin Ionut, sold the building to a Norwegian company but we continued to live there. We were allowed to live there until Harsa Calin Ionut and the Norwegian company settled the deal. On the 15th of September 2014, the new owners together with 8-10 vans of the local police and Romanian Gendarmerie came to evict us.